in Gazeta Sporturilor

Unde se duc piloţii?

Nicicând pilotul nu pare mai viu decât la start. În miezul atâtor aparate care-l slujesc, la umbra fetelor ce-i poartă umbrela, împodobit cu logo-urile sponsorilor, a fost deseori asemuit cu un zeu. El e însă mai degrabă o potenţială victimă rituală, ascuns în ceea ce i-ar putea fi catafalc. Pilotul este mereu invizibil, o taină aflată pe cel mai scurt drum între punctele A şi B.

Fiecare centimetru pătrat de trup îi e ascuns, doar viziera căştii rămâne când şi când căscată, lăsând vederii nişte ochi privind spre nicăieri. Nu-l vedem decât la sfârşit, dacă ajunge acolo şi dacă avem răbdare să-l ascultăm, dar ce naiba să ne spună când vine din cea de-a patra dimensiune? Nici măcar din filmuleţele în care sunt prezentate mişcările tălpilor, sincronizate cu cele ale mâinilor pe volan sau de pe schimbătorul de viteze, nu-i putem înţelege meşteşugul. El pare un om-orchestră, dar e infinit mai mult, căci drumul, ploaia, vântul, temperatura sau ceilalţi îi schimbă mereu partitura. E un acrobat, dar unul care merge pe sârmă cu câte-o căldare de apă spânzurată de urechi, jonglând cu din ce în ce mai multe mingi, deasupra unei plase de siguranţă cât o batistă.

Aceşti oameni ne păcălesc continuu cu traiectoriile şi manifestările lor trase parcă la copiator, prin gesturile acelea de funcţionari cu care se decablează, cu care extrag volanul, ies din maşină şi-l aşază la loc, cu netezirea părului care urmează de fiecare dată după scoaterea căştii, cu gura de apă pe care o sorb în drum spre podium, de parcă s-ar îndrepta spre sala de şedinţe. Fac să pară totul uşor şi cursele nişte sisteme planetare funcţionând după legi precise, dar vin acele secunde în care motocicleta tresare ca ciupită de un bondar, iar cel care părea stăpân peste tot universul e aruncat în aer ca o păpuşă din câlţi. Vin acele secunde în care maşina se dezintegrează nefiresc, fragmentele strălucitoare se frâng ca nişte chipsuri, iar sute de mii de oameni pândesc un gest, unul cât de mic, de viaţă. Poate că atunci şi doar atunci se înregistrează mica lor victorie împotriva timpului, teribilul inamic pe care-l vânează constant, ştiind că niciodată nu-l vor supune, căci în acele clipe – o poate spune orice om care a asistat la un grav accident de curse -, timpul îşi suspendă activitatea şi trage cu coada ochiului către urmăritori.

Uneori mor, fără cuvinte memorabile sau gesturi de adio, întotdeauna transportaţi la spital, în mijlocul altor aparate care încearcă să-i întoarcă, numai că piloţii sunt mereu prea departe, puncte strălucitoare vibrând în interiorul unei cochilii sau pe greabănul unei motociclete, asemenea celor care se sting pe monitoarele de control.

Write a Comment

Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

23 Comments

  1. Frumos scris, chiar daca imi imaginez ca e greu sa scrii un astfel de articol, dar e tot atat de greu sa mai comentezi ceva, dupa ce il vedeam cu totii pe Marco Simoncelli, facandu-ne tuturor cu mana, cu cateva minute inainte de startul cursei, ce urma sa aiba „finish-ul” mult prea aproape de linia de start !

  2. frumos! ce bine ca la sportul adevarat nu se inghesuie gunoierii de politicieni sau asa zisii oameni de sport care polueaza toate posturile tv!

  3. Salut Adrian,

    Vreau doar sa subliniez ca toate comentariile care urmeaza articolelor tale sunt foarte pertinente, contin idei si merita citite.
    Altfel, este plin internetul de comentarii pline de injuraturi, amenintari sau, in cel mai bun caz, agramate.

    Cum reusesti? Sa nu-mi spui ca cenzurezi comenturile ca nu te cred :D