* A fost definitivat noul regulament de ordine exterioară de la Dinamo. Loviturile libere vor fi executate de către jucătorii care au mătuşile în tribune, iar cornerele de cei care îşi sărbătoresc ziua de naştere în acea săptămână. Luna viitoare se va stabili un plan de acţiune concret pentru situaţiile în care adversarii trec cu mingea de centrul terenului.

* După negocieri îndelungate, Victor Piţurcă şi Adrian Mititelu s-au înţeles. Patronul se va muta la Severin, de data aceasta fără echipă, sub un nume fals. Are voie să răspundă la telefon, dar să nu facă declaraţii mai lungi de o silabă. Ca garanţie a depus judeţul Dolj şi ochelarii de soare favoriţi, unicat în galaxie, cu oglinzi pe dosul lentilei. Piţi a cerut contract pe cinci ani, cu obiectiv în primul an accederea în liga secundă, în al doilea revenirea pe prima scenă, în al treilea clasarea între primele 14, în al patrulea atingerea unui sfert de finală în Cupa României, urmând ca în al cincilea sezon Craiova să joace în semifinalele Ligii Campionilor.

* Se pare că schimbarea radicală a naţionalei franceze de după CM 2010 este doar o stratagemă diabolică pusă la cale pentru a-l deruta pe Mircea Rădulescu, acest Leslie Nielsen al fotbalului românesc. Selecţionata condusă de Laurent Blanc este una fictivă, cea adevărată, condusă în continuare de Domenech, pregătindu-se în mare secret undeva în Munţii Pindului. După ce FRF l-a trimis pe Riciu la Tirana să urmărească un meci care se disputa la Durres, staff-ul federal lucrează zilele acestea la detaliile paraşutării în Belarus. Planul operaţiunii cu nume de cod „Dom’ Profesor” e discutat până în cele mai mici amănunte, riscul nimeririi Rusiei fiind enorm. În cazul capturării sale, domnul Rădulescu a fost instruit să se comporte ca la emisiunile TV: să vorbească, dar să nu spună nimic.

*Pentru returul cu Hajduk, Dumitru Bucşaru le cere suporterilor să vină la stadion şi să fie al nouălea jucător al echipei.

* Nici după cinci etape, Adrian Porumboiu nu s-a prins că este filmat cu camera ascunsă, pelicula urmând să participe la Festivalul de la Cannes de anul viitor. Nu-i vorbă, actorul care-l interpretează pe Lopez Caro o face bine, juri că-i antrenor. Pentru retur, a fost contactat Marcel Iureş, care a promis că va duce echipa până la Oscar. Până atunci, vorba proverbului: „Ce iei pe grâu dai pe linte”.

Departe de scena vorbelor goale, la Constanţa, Hagi a spus „Nu”. Este cuvântul pe care cei mai mulţi dintre noi au uitat să-l pronunţe sau care nu mai reprezintă mare lucru în această lume a promiscuităţii, unde orice os de plastic e prezentat drept o ofertă de nerefuzat. De data aceasta, programele TV nu s-au întrerupt, nici sateliţii nu şi-au oprit curgerea pe boltă. Conferinţa de presă a lui Hagi nu s-a bucurat de aportul zecilor de camere de luat vederi şi al bateriei de microfoane. Pentru a-i fi ilustrată declaraţia, se vor folosi poate imagini vechi, din arhivă, iar acesta ar fi cel mai pregnant semn al actualităţii şi al noimei.

Există, bineînţeles, acea vorbă: „Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”, rostită însă numai de inşi de care oricând te poţi lipsi. Or, Gheorghe Hagi chiar este unul dintre trăitorii de neînlocuit. Despre importanţa unei persoane în vieţile noastre nu putem niciodată vorbi la prezent, există mereu ceva care păcăleşte măsurătoarea, anume exact prezenţa acelui om, ce are efectul unui obiect de fier în preajma busolei.

Noi, în schimb, ne pierdem în aceleaşi întrebări fără rost: „E Hagi un bun antrenor?”, „A fost mai mare decât Stoicikov?”, „De ce n-a reuşit la naţională?”, „De ce le cere jucătorilor imposibilul?”. Concentrându-ne asupra părţii vizibile a aisbergului, uităm că evoluţia lui a fost extraordinară. De la un copil care păştea oile a ajuns cel mai bun fotbalist al ţării, o marcă a României. Am fi vrut atunci să fie cel mai bun din lume, să ne extragă definitiv din mediocritate, rămânând însă lucid şi cu capul pe umeri. Să fie rege, filosof, preşedinte, dacă nu de ţară, măcar de federaţie, să cureţe locul de nechemaţi. E procedura standard pe care o aplicăm celor care se înalţă dintre noi: dacă nu le putem prinde gleznele, măcar să ne rezolve problemele de identitate naţională şi să ne scape de cei răi. Cea mai bună caracterizare a lui Hagi îi aparţine însă domnului Mircea Diaconu, într-un interviu acordat lui Decebal Rădulescu, acum un an şi jumătate: „Hagi este un om bun într-o lume cameleonică”.

Ultimele apariţii publice ale sale, în studiourile TV sau pe plajă, într-un meci organizat de Gazetă, ni l-au arătat zâmbind larg şi încrezător, ca un om mergând liniştit pe drumul său. Despre prezent nu se poate spune mare lucru: e încărcat cu vorbe prea mari despre cinste şi caracter, dublate de garanţii în terenuri şi de acte privind comisioane la transferul de jucători. Viitorul e însă, poate chiar mai mult decât trecutul, al lui Hagi.

Ce sport oferă, am zice, atât de puţine spectatorului, doar câteva secunde de vânturare a maşinii prin faţa ochilor? E doar o aparenţă. Pentru a vedea cât mai multe treceri,  spectatorul se transformă într-un navigator care, cu harta traseului şi cu orarul cursei în mână, poartă propria călătorie. Calcul, explorare, aşteptare, participare, iată succesiunea etapelor şi a stărilor sale, din care nu poate lipsi inconştienţa sau riscul.

Uneori, se trânteşte după o săritoare, astfel ca maşina să plutească peste el. La San Remo, mulţi stau aşezaţi ca la picnic pe parapetele de pe marginea traseului îngust. În Argentina, erou e cel care atinge oglinda retrovizoare, în Catalunyia cel ce se retrage ultimul din calea maşinii. În Grecia, e o onoare să fii împachetat în tromba de praf. Sunt aceleaşi etape ca în cazul unui concert rock: maşina se anunţă prin zgomot ori prin praful ridicat în depărtare, vuieşte printre nişte spectatori în delir, apoi, la sfîrşit, şampania erupe din sticle ca un joc de artificii.

De aceea, televiziunea nu poate decât să îndepărteze acest sport de privitor şi să-l sărăcească, în ciuda filmărilor din elicopter şi a camerelor plasate în habitaclu. În cazul unui raliu, a vedea nu ajunge: trebuie să auzi, să miroşi, să pipăi, să-ţi simţi pielea zbârlindu-se, să urli şi să-i încurajezi pe piloţi. Iar aici apare un alt specific: toţi piloţii sunt îndemnaţi să accelereze, întrucât şi cei de pe margine, şi cei din maşini înfruntă acelaşi adversar. „Recunoaştem în persoana unui pilot de curse pe cel care triumfă asupra unui inamic mult mai subtil: timpul”, scria Roland Barthes în 1960.

Un singur lucru reuşesc aceste camere-spion din maşină: să ne transporte într-un loc în care viteza, ca stare limită a fiinţei, este trăită calm, o scenă ce aminteşte de orice sufragerie din lumea aceasta, unde doi oameni privesc la televizor. Chiar şi dictarea monotonă a copilotului seamănă cu o sporovăială, în timp ce, în afara cochiliei de metal şi sticlă, lumea se răsuceşte, se zbate, se răstoarnă.

Apoi, fireşte, raliul nu are depăşiri, iar depăşirea reprezintă în sporturile cu motor ceea ce e driblingul în fotbal: duelul direct, momentul de supremă raportare individuală. Această lipsă a celuilalt, care ar trebui să deposedeze raliurile de orice şansă a spectacolului, le propulsează de fapt spre sensul final al curselor de maşini. Urmărind continuu un adversar intangibil, omul rămâne, ca într-o navetă spaţială, singur în tunelul vitezei. Un pilot de raliuri este un om care fuge de moarte, mai rapid şi mai singur decât ceilalţi, de multe ori năpustindu-se chiar către ea.

Arta jurnalismului TV actual constă în a-l ţine pe omul de fotbal perpelit la telefon, nici prea crud, nici prea pătruns.

Nu poţi fi un patron sau un preşedinte bun de club dacă nu ştii să interpretezi această arie a supărării, apărând la televizor mâhnit şi scârbit, de parcă întreg Universul ar conspira împotriva ta, iar un grup de arbitri plătiţi ţi-ar dori capul.

Aceste momente devin la fel de surprinzătoare ca reclamele la analgezice şi la detergenţi. Pe cât de repede apar în acele producţii durerea de cap şi pata, pe atât de rapid se iscă după etapă supărările organizate. Ador micile puneri în scenă. De pildă, când finanţatorul porneşte încet maşina, dar cu geamul din stânga coborât, aruncând peste umăr câteva acuze adresate celor care-şi bat joc de munca sa cinstită. Alţii măresc miza, adăugând mister: „E foarte posibil să mă retrag din fotbalul românesc”, dând publicului prilejul de a-şi imagina cât de urâtă şi de stearpă ar fi viaţa fără răbufnirile sale clinice.

De aceea, reluările şi teleshopping-ul se potrivesc perfect în grilele unor posturi de sport. Prin lipsa de consistenţă a subiectelor, mereu aceleaşi, reluarea e la fel de actuală ca evenimentul în curs de desfăşurare. Între cel care-ţi vinde un robot de bucătărie, culegând depoziţiile pretins obiective ale unor gospodine, şi majoritatea realizatorilor emisiunilor de fotbal nu e mare diferenţă.

Se pare că nu eşti un jurnalist bun dacă nu reuşeşti să extragi această materie primă necesară fabricării terciului. Fiecare în stilul său. Unii au un zâmbet ironic atârnat de colţul gurii, ca şi cum ar pluti demn deasupra unei toalete înfundate. Alţii îşi compun o mină serioasă, de oameni care tratează subiecte de mare importanţă pentru soarta omenirii, anunţând „în acestă emisiune discutăm despre înjurăturile schimbate de X şi Y, dar şi despre recentul scandal sexual izbucnit la echipa Z”.

Iată-l astfel pe „moderator” la antipozii meseriei sale, ca un pompier care cultivă focul. Se aprinde domnul B? Vâlvătaia e întreţinută cu grijă, suflând la baza flăcării. Dacă ea însă ameninţă să-l cuprindă pe „moderator”, acesta se repliază abil, trimiţând câteva complimente unsuroase spre cel care-a dat în foc. Arta jurnalismului TV actual constă în a-l ţine pe omul de fotbal perpelit la telefon, nici prea crud, nici prea pătruns. „Haideţi, dom’ Becali, vă rog io frumos”, exprimaţi-vă binecuvântata mânie înjurând în mod decent!