Sunt ani de când se vorbeşte de acest lucru, dar adevărul e atât de clar, încât nu-l vedem. La Dinamo, reconstrucţia e continuă. Se face în fiecare zi, fără oprire, ca într-un service auto unde se repară maşini spre a fi revândute. Activitatea e febrilă, uneori, pentru a contracara uzajul neuniform al pneurilor, acestea sunt schimbate între ele din mers.

Există, e drept, şi accidente în funcţionarea aceasta fără de cusur. Adevăratul client, publicul, refuză să mai participe la această farsă a revopsirii. Atunci, membrii frăţiei conducătoare ies la rampă  şi oferă soluţia salvatoare. Crearea unei structuri de management adevărate? Renunţarea la titlurile de proprietate asupra jucătorilor, metodă prin care se căpuşează clubul? Nu. Aceste metode ar slăbi eşafodajul intereselor comune. Căutarea şi aducerea unor jucători tineri, de perspectivă? Exclus. Sumele mici de transfer presupun comisioane mici.

În toamna aceasta, soluţia salvatoare înseamnă revenirea lui Cristi Borcea la pupitru. Atât şi nimic mai mult. Sub bagheta sa, ai putea crede că fundaşii centrali se vor sincroniza perfect, iar solourile Prinţului se vor muta din faţa monitorului în faţa porţii. De fapt, lucru ce nu va fi niciodată mărturisit, nu competenţa de manager a domnului Borcea e regretată, ci prezenţa sa de spirit de a apăsa butonul de panică de sub pupitru atunci când lucrurile merg prost.

Ca un făcut, se aud vorbele lui Mircea Rednic, care, din „Strâmbul”, devine „antrenorul care a adus ultimul titlu în Ştefan cel Mare”. Din interviul acordat Gazetei transpare şi singurul mod în care poate fi ajutat clubul dinamovist: cumpărîndu-i vreo doi jucători. Sunt acţiuni din care câştigă toată lumea, mai puţin echipa şi un patron din Azerbaidjan, care va înţelege prea târziu că a fost păcălit.

În vară, probabil, se va ofta nostalgic după Turcu şi Neţoiu. Peste vreo cinci ani, Adrian Cristea va fi noul director sportiv al echipei, după ce-şi va fi încheiat cariera de jucător la echipa a doua a lui Grwzelnie Skwierzyna. Costumul lui Adam va fi atunci, desigur, înlocuit de unul Versace. Va rosti vorbe frumoase despre tehnicianul Andone şi directorul tehnic Rednic, reîntors de la cârma lui Al Hamal. Într-o după-amiază de joi, cei doi se vor roti în organigramă, dar nimeni nu va băga de seamă, pentru că în tribune nu va mai fi nimeni căruia să-i pese.

„Dacă zăpada s-ar strânge pe frunza de bambus, aceasta n-ar rezista. Dacă însă frunza se lasă în voia greutăţii zăpezii, se arcuieşte şi scapă de ea”. Acesta e principiul non-acţiunii în acţiune, pe baza căruia funcţionează judo-ul.

Aşa cum voleiul se opune tendinţei fireşti de a prinde mingea (aruncaţi o minge unui copil mic şi veţi vedea că asta va încerca), judo este o disciplină de contact atipică. În forma sa competiţională, lovitura este exclusă. O succesiune de acte de sabotaj la adresa echilibrului celuilalt înlocuieşte un bombardament. Cei doi luptători formează un angrenaj în care fiecare piesă încearcă să o supună pe cealaltă. Este luptă, înfruntare, dar şi o ciudată colaborare, o dialectică a trupurilor în aflarea unui adevăr de necombătut.

Fiecare şoc e atenuat, disipat, folosit, atacul se transformă permanent în apărare şi apărarea în atac. Corpul devine un ansamblu de pârghii, iar dacă veţi descompune orice procedeu după principiile mecanicii, acesta îşi va dovedi eficienţa maximă în condiţiile date. Gestul vizibil şi definitiv al loviturii se mută în spaţiul aproape ferit privirilor dintre corpuri, în fascinanta luptă pentru prize, în duelul continuu al celor două voinţe şi inteligenţe de a se răsturna. Nu veţi găsi aici trufia palmareselor din box, „Undefeated”, „Undisputed”, „31-0-0”. Un campion de judo nu-şi pune centura în joc dacă vrea, când vrea şi cu cine vrea. Nu avem de-a face cu o industrie, căci a pierde înseamnă a învăţa. Ritualul trucat al înfruntării de la cântar e înlocuit de salutul prin aplecare, act de respect şi de gratitudine la adresa celuilalt, pentru că îţi dă ocazia să-ţi perfecţionezi tehnica.

La fel, nu veţi vedea niciodată un film clasic de acţiune bazat pe această artă marţială. Ţelul unui judoka e tocmai suprimarea acţiunii, transformarea şi îngheţarea mişcării. O luptă este o spirală care se îndreaptă spre interior pentru a se stinge, căci la capătul celor mai multe procedee se află imobilizarea. Adversarul nu e învins atunci când zace la podea în urma unor lovituri, ci atunci când, deşi în plenitudinea forţelor, e adus în imposibilitatea de a se mişca.

„A supune prin propria supunere”, iată adevărata putere. „A fărâma prin lovire”, iată iluzia ei. Aceasta e, poate, principala lecţie a judo-ului.

Înainte, omul cu fenta era rege, acum e purtătorul unui mesaj subversiv.

A dribla, astăzi, înseamnă a sări, cu pumnalul în dinţi, peste bastingajul unei nave pe care ştii că te aşteaptă un pluton de mitraliori.

Prezenţa obsesivă a artificiilor tehnice în reclame tocmai asta anunţă: moartea lor. Asemenea indivizilor aparţinînd unor specii aflate pe cale de dispariţie, sunt puse în cuşti şi prezentate publicului pentru exotismul lor. Ajutate prin trucaje, aşezate în caşete şi programate la oră fixă, îşi pierd sensul. Unde e neprevăzutul? Dribleurul nu e doar omul capabil să surprindă un adversar sau mai mulţi, ci, mai ales, omul care se poate surprinde pe sine. Jonglarea nenaturală cu un antiperspirant sau cu un tub de gel, un-doi-urile cu hârciogi realizaţi pe calculator, iată ce ne mai uluieşte.

Când echipă + viteză = eficienţă, singularitatea se transformă în singurătate. Unica raţiune a driblingului rămâne crearea unei superiorităţi colective, acel n+1 necesar impunerii minimale. A-l depăşi pe celălalt se face astăzi doar în cadru instituţionalizat. În curând, şi pentru a descoji o banană va fi nevoie de-o echipă. Un studiu de fezabilitate te va lămuri dacă se poate, apoi vei apela la o firmă specializată în descojirea bananelor, care, dacă va obţine avizul unei organizaţii pentru protecţia fructelor şi a legumelor, va trimite o brigadă de lucrători să desăvârşească operaţiunea cu un aparat special conceput, aprobat în prealabil de o instituţie autorizată.

Pe ecran, statisticile anunţă posesia, numărul de  faulturi şi de cartonaşe. Se socotesc cornerele, pasele şi ofsaidurile. Nicio veste însă despre driblinguri. Multe echipe – vezi naţionala noastră – nici nu mai au oameni capabil de a săvârşi o fentă, de aici şi mişcarea aceea previzibilă, ca alunecarea unui ştergător peste parbriz. Mijlocaşul de „creaţie” a devenit un robinet: doar deschide şi închide, iar „to dribble”, vă reamintesc, înseamnă „a picura”. Or, când măsori debite, picurările devin nesemnificative.

Totul a devenit tactic şi scuzabil: faultul, tragerea de timp şi de tricou, simularea. Driblingul însă e subversiv. El fluieră în biserică, ironizează, aduce în faţa ochilor o diferenţă în plan personal şi, mai ales, cheamă la răzbunare. De aceea, îi transmit felicitările mele domnului Tomas Ujfalusi. Accidentându-l în mod voit pe Messi, a rezolvat, de fapt, o problemă grea, care ne chinuia inutil.

În fotbalul românesc, optimismul nefondat e singura metodă de păstrare a tuturor boilor acasă. Iată câteva măsuri pe care, dacă sunteţi suporter, le puteţi lua pentru a evita depresia sau infarctul.

Ajustarea aşteptărilor la zero. De pildă, înaintea oricărui meci al naţionalei, mă setez mental să consider fiecare lovitură liberă indirectă şi fiecare aut ca pe nişte mici victorii. În această stare autoindusă de bine, când obţinem un corner e ca şi cum am avea penalty. Ce naiba, nu poţi rata un corner!

Vă recomand călduros metoda. De pildă, de câte ori mingea este la Florescu, imaginaţi-vă că meciul se joacă de-a latul terenului. După această schimbare mentală de axe, veţi descoperi că decarul nostru actual verticalizează permanent, e mult mai penetrant decât Hagi şi are nişte angajări precise în adâncime pe vârful Raţ.

Fiţi încrezător. Dacă susţineţi Universitatea Craiova, fiţi convins că nea Piţi va reuşi amplul său proiect de reconstrucţie întins pe trei sezoane, care constă în a aşeza câţiva băieţi în jurul lui Dorel Stoica, aceştia urmând să-l ridice la centrări ca la tuşa din rugby.

Râsul de celălalt. Este un panaceu într-o ţară în care decesul caprei de peste gard oferă mai multe satisfacţii decât sacrificarea porcului propriu. Sunteţi „lupul singuratic” de la Urziceni? Mda, aici e mai greu. A, nu, uitaţi-vă cum joacă Steaua.

Zâmbiţi! Mâine poate fi mai rău. Sunteţi fan al Vasluiului şi scandaţi împotriva lui Lopez Caro? Foarte bine. Nu uitaţi însă că, la ultimul meci, lângă Adrian Porumboiu stătea Mircea Rădulescu.

Menajaţi-vă psihicul. Fan Dinamo? Deschideţi televizorul doar la repriza a doua, iar dacă în imagine apare Moţi cu mâinile-n cap, închideţi repede.

Priviţi partea plină a paharului gol. Dacă sunteţi suporter al CFR-ului, ocupaţi mereu locuri în peluza din spatele porţii proprii. Altfel, rataţi toată acţiunea din Champions League. Ţineţi cu Steaua? Aşteptaţi sfârşitul meciului cu Liverpool, când Roy Hodgson va fugi cu limba scoasă după Ilie Dumitrescu să facă schimb de sacouri.

De peste o lună, 33 de mineri chilieni sunt blocaţi într-o mină, la 688 metri adâncime şi vor mai rămâne acolo, se pare, alte câteva luni. Cum însă braţul tehnologiei e mult mai lung decât al omului, dinspre ei ne vin imagini înrudite cu cele pe care le primim de la cosmonauţii aflaţi în spaţiu sau de la prunci prin intermediul ecografului, semeni aflaţi şi ei dincolo de nişte frontiere.

Ei bine, prizonierii, în afară de hrană, jocuri de rummy, laxative, pastă şi periuţe de dinţi, cărţi de joc şi scrisori din partea celor apropiaţi, au mai cerut ceva: nişte proiectoare miniaturale la care să poată urmări înregistrări video cu Pelé şi cu Maradona. Apoi, cu ajutorul unui fir optic, Cobresal – Universidad Catolica a devenit primul meci televizat în infern, astăzi fiind programată partida Chile – Ucraina.

Putea fi un film cu Chaplin, un desen animat ori ultimul succes de box-office de la Hollywood. Dar nu, ei au vrut fotbal. Aşa cum piesele unor compozitori ca Beethoven, Mozart sau Chuck Berry au fost trimise cu sonda Voyager în spaţiu să ne reprezinte, driblingurile lui Pelé şi Maradona coboară în infern să ducă lumina. Îmi imaginez zâmbetele complice ale acestor oameni cu faţa şi plămânii înnegriţi, cu zece kilograme mai slabi decât acum o lună, văzând cum Maradona îşi roteşte trupul ca pe-o sfârlează printre adversari. Ghionturile pe care le schimbă când Pelé, în finala din ’58, scapă de un fundaş ca de un rucsac cu sticle goale şi saltă mingea peste un altul, pentru ca apoi, nelăsând-o să cadă, să înscrie pe lângă portar.

Nici Pelé, nici Maradona nu sunt chilieni, dar asta nu contează, pentru că, aţi observat, indiferent împotriva cui ar juca, marii sportivi ne sunt mereu coechipieri, iar golurile lor aparţin prezentului veşnic. Să fie o întâmplare că unul dintre cele trei tuneluri săpate către ei poartă numele „Mâna lui Dumnezeu”? Nu cred. Acesta e sensul ascendent, eliberator, al sportului.

În adâncimea sufocantă, bieţii de ei mai ceruseră vin şi ţigări, dar nu le-au fost trimise. Dacă însă tubul subţire al ombilicului ce-i leagă de lumea de sus, de diametrul unei portocale, va putea fi lărgit, vor coborî console PlayStation.

Şi iată că, în ciuda predicţiilor despre sfârşitul iminent al lumii, ultimile veşti privind specia noastră sunt îmbucurătoare: în pântecul planetei, oamenii se joacă.

Mai multe amănunte aici.