Între Sisif şi Don Quijote

Fiecare probă atletică are o proiecţie în lumea obişnuită, un act omenesc din care a luat cândva naştere. În cazul săriturii cu prăjina, totul a pornit din trecerea peste canalele inundate sau dintr-o metodă ingenioasă a gondolierilor de a ajunge în bărci fără a se uda. În acest sport, un salt efectuat mai degrabă în lungime s-a transformat însă într-o ascensiune.

La început, pare un turnir fără cal şi armură. Vedem un om care se avântă cu o lance în braţe, accelerând pe măsura înaintării, dar ia-l pe adversar de unde nu-i! Va trebui să aşteptăm ca lancea să se arcuiască, lipindu-l pe îndrăzneţ cu tălpile de cer, pentru a vedea că el luptă, de fapt, împotriva sieşi, căci propria greutate e cea care trebuie anulată.

În acest asalt, urmează o firimitură de timp în care săritorul rămâne nemişcat, ca o săgeată în arcul încordat al prăjinii. Pare etern, pentru ca, imediat după aceea, să pară ridicol, ca un zeu surprins cu zgăibăracele în sus. Vine despărţirea de prăjină – la fel de încărcată de dramatism precum cele petrecute în gări, chiar dacă nu e timp pentru fluturatul batistelor -, în paralel cu efortul răsucirii prin aer şi de curbare a trupului pe lângă ştachetă. Şi iar vine o scurtă încremenire. Toţi acei metri alergaţi anterior – zeci – şi cei cinci-şase smulşi gravitaţiei pot deveni aici inutili dacă doar un pic din om atinge ştacheta. Ce-a fost până acum efort grandios şi vizibil, alergare şi încordare, atât a sportivului, cât şi a băţului, poate fi dejucat de o biată cută a echipamentului, de un fir de păr, poate şi de un gând. Descensiunea acestui alpinist al aerului e şi ea interesantă. În acea secundă, în aer fiind, îl vezi cum îşi începe deja manifestarea, agitându-şi bucuros membrele ca o muscă picată în lapte sau ducându-şi necăjit mâinile spre cap.

Pe cât de inutil este saltul cu prăjina, pe atât e de frumos, ceea ce ne poate conduce spre nebuneasca idee că, în paralel cu sportul, ar fi şi un pic de artă. Avem un om şi un obiect într-o uniune veşnic tensionată, pe care doar westernurile o tratau cuviincios, prin imaginea pistolarului. Singura diferenţă ar fi că, aici, omul e proiectilul. În rest, sunt convins că săritorii îşi îngrijesc singuri prăjinile, că le vorbesc înaintea concursurilor, că-şi scrijelesc pe ele palmaresurile, ca pe paturile de puşcă.

E mereu ceva palpitant în acest sport extrem de repetitiv. Peste o mie de ani, materialul din care e făcută prăjina va fi altul, nu garantăm nici pentru materialul din care va fi tocmit omul, dar se va sări la fel. Un sportiv, o combinaţie între Don Quijote şi Sisif, se va năpusti către un obstacol, a cărui înălţime, culmea vanităţii şi a îndrăznelii umane!, de la un moment încolo chiar el o stabileşte.

Fotbalul e prea departe

În anii ’80, fotbaliştii erau peste tot. Nu dispăreau nici când erau şterşi din ziare, din componenţa echipelor în care jucaseră, când golurile lor rămâneau fără autor. Cei de azi nu ştiu ce înseamnă să rămâi orfan de un fotbalist, cum s-a întâmplat când Marcel Răducanu sau Belo au fugit din ţară, devenind, ca Phoenicşii, inamici publici supuşi extragerii din memorie.

Numai că nu poţi uita un fotbalist bun. Ca marii inventatori din matematică sau din fizică, au lăsat în urmă realizări ce le poartă numele. De pildă, golurile Lucescu – Dudu Georgescu erau un fel de teoremă cu doi autori, enunţată de primul, demonstrată de cel de-al doilea. Efectul lui Hagi când şuta de la 25 de metri, din alergare, constituia un mister mai mare decât cel al lui Coandă. Ţin minte că Balaci pătrunsese şi în rebusurile cu pistă dublă, unde „Balaci în careu”, şase litere, însemna „SERATĂ”. Un portar e suma marilor plonjoane pe care tu le-ai făcut în sufragerie, scoţând goluri imparabile de lângă piciorul mesei, pe care nici Vasile Iordache sau Ţeţe Moraru nu le-ar fi evitat. Un fotbalist e construit din închipuire turnată peste armătura minutelor în care l-ai văzut jucând. „Când ieşea Nelu Oblemenco prin oraş, mergeam 200-300 copii după el”, povesteşte Cristi Minculescu şi parcă-l vezi pe „Tunar” ca pe un fluierar din Hamelin, parcurgând oraşul cu o trenă de ţânci după el.

Poate de vină este nocturna, care a transformat vizual jucătorul într-un produs strălucitor de vitrină, căci fotbalul anilor ’80 era o activitate solară, cu o fâşie de teren muşcată de umbră. Ori poate că lipseşte radioul cu ale sale mii de meciuri transmise „în orb”. Păi, ajungeai să ştii pe ce stadion dădea Minoiu legătura numai după vuietul tribunei care preceda vocea crainicului. Când partidele din deplasare ale echipelor noastre de club aproape că dispăruseră de pe micul ecran, construiai meciul doar din vorbele comentatorului de la radio. Din „Ţălnar pătrunde pe dreapta cu mingea la picior … driblează un adversar … centrează în careu … GOOOL Augustin!!!” făceai, în imaginaţie, un „high definition”. A doua zi dimineaţă, venea şi ultima piesă din puzzle: poza tulbure, alb-negru, din „Sportul”, cu portarul luat din spate zburând prin aer şi mingea deja trecută de el. Când golul apărea, în sfârşit, la Telejurnal, era doar o palidă reconstituire.

Astăzi, toate meciurile se dau la televizor, iar jucătorii se află mereu la un buton distanţă, sunt reproduşi fidel pe jocurile FIFA, îi poţi cumpăra şi vinde în FIFA Manager. Nu sunt însă ai tăi, cum erau, de pildă, Dumitru, Crişan sau Coraş. Fotbalul e mereu aici, prea aici, de aceea rămâne cumva prea departe.

Şansa lui Lucian

Obiectivul lui Bute trebuie să fie un meci cu învingătorul din Super Six. Şi nu în Montreal.

Boxul mondial este o afacere încurcată, în care se întrepătrund interesele mai multor entităţi, de la posturi TV la promotori. Super Six este un turneu organizat de postul Showtime, care reuneşte luptători foarte buni de la categoria supermijlocie, unde se pun în joc centurile în versiunile WBA şi WBC. Din păcate, după două runde, danezul Kessler şi americanul Dirrell s-au retras, acuzând accidentări, şi au fost înlocuiţi. În acest moment, Super Six pare a se îndrepta către o finală între Andre Ward (deţinătorul centurii WBA) şi unul dintre Arthur Abraham şi Carl Froch, care se vor lupta pe 27 noiembrie. Opinia specialiştilor e unanimă: Bute trebuia să se afle printre cei şase, dar dacă în ultimul timp interesele Interbox şi cele ale reţelei TV Showtime nu au coincis, contractul semnat zilele trecute pentru următoarele trei meciuri ale lui Lucian e un mare pas înainte pentru toată lumea.

Care ar putea fi însă cele trei partide? Se pare că prima va fi cu Kelly Pavlik. Momentul e bun pentru Lucian. Americanul a urcat de curând la supermijlocie. A fost neînvins până în 2008, când a pierdut partida cu Bernard Hopkins (43 de ani la acea dată!), apoi centurile WBC şi WBO la mijlocie, în faţa lui Sergio Martinez. La 28 de ani, este un nume mare şi un boxer valoros, aflat însă într-un moment de cumpănă a carierei. Se vorbeşte despre o partidă cu Jean Pascal, dar nu ar fi bine pentru Lucian, întrucât ar însemna ca românul să urce la semigrea, or obiectivul lui Bute este unificarea centurilor la supermijlocie. Singurul temei al luptei ar fi teribilul interes stârnit pe plan local, Pascal fiind tot din Quebec.

„Acum avem şansa ca Lucian să se lupte cu învingătorul din Super Six într-un meci care ar fi cel mai grozav din istoria diviziei supermijlocii”. De fapt, declaraţia lui Ken Hershman, vicepreşedinte executiv al reţelei Showtime, reprezintă dorinţa tuturor iubitorilor de box. Ar fi foarte bine pentru Bute, întrucât i-ar permite să lupte direct cu cel mai bun din Super Six. Finala turneului se va organiza cel târziu în iunie 2011, deci în toamna lui 2011 sau în primăvara lui 2012 meciul pentru unificarea centurilor ar putea avea loc.

Mai e însă ceva. Lucian trebuie să „iasă” din Montreal. Practic, din noiembrie 2004, cu excepţia unei partide disputate la Galaţi, el nu a luptat decât în Quebec. Or, Statele Unite sunt principala scenă a acestui sport, iar „Mecca boxului” se află în Las Vegas. Cantonarea în Quebec îl poate transforma într-o pasăre de pradă închisă într-o colivie. Lucian Bute are tot ce-i trebuie – inteligenţă, determinare, viteză şi forţă – pentru a deveni cel mai bun din lume în versiunile WBA, WBC, IBF. Rămâne însă ca, în acest păienjeniş al intereselor, să aibă şi ocazia.

Fără Mutu

Nu mai vreau să fiu reprezentat de Adrian Mutu. Nici pe terenul de fotbal, nici în luptele patriotice matinale cu albanezii. Nu pentru că aş fi mai bun decât el, mai breaz sau invidios, cred însă că Adrian Mutu nu se poate reprezenta decât pe sine însuşi. E titularul naţionalei unei ţări cu un singur locuitor.

Desigur, la nici 32 de ani, e încă un bun jucător de fotbal. Revenirea lui pe teren ar fi, în termeni de contabilitate, un câştig. Da, încă poate face diferenţa pe teren, numai că acea diferenţă ar fi deja o afacere privată între el şi tabela de marcaj. Ar fi ca şi cum am naturalize un fotbalist bun din altă ţară sau nici măcar atât. Nu vreau să spun prin asta că Mutu ar fi un apatrid sau că n-ar fi român. Dimpotrivă, el reprezintă o mare parte din România, numai că este acea parte care, cu orice risc, ar trebui lăsată în urmă.

Nu scriu aceste rânduri ca ziarist, ele sunt teribil de personale, de aici şi lipsa exprimărilor de genul „autorul acestor rânduri”. Ideea este următoarea: de la un timp, Adrian Mutu îmi e perfect indiferent. Din acest motiv nu-l pot compara în niciun chip cu Hagi, pentru că, dincolo de statistici şi de împlinirile personale ale celor doi, rămân senzaţiile. Or, când Hagi avea mingea la picior, oriunde ar fi jucat, el mă făcea să-mi ţin răsuflarea. În acelaşi timp, Mutu nu mă mai face demult nici să oftez. M-am obişnuit cu absenţa lui, aşa cum te obişnuieşti cu dispariţia din viaţa ta a colegilor din şcoala generală sau a prietenilor din cartierul în care ai copilărit. La ce duc aceste reîntâlniri, peste ani? La o bere băută în grabă şi la o promisiune nicicând ţinută.

Cifrele pot măsura multe, nu însă şi capacitatea unui om de a se face iubit. Când un stadion, din România sau de aiurea, va striga în cor „I love you, Mutu!”, vom putea vorbi despre el ca despre un lider a cărui lipsă se simte. Până atunci, încercaţi să vă imaginaţi cum va arăta meciul său de retragere, unde se va juca, cine va participa şi ce vor scanda oamenii. Nu-i aşa că nu puteţi? O fi pentru că, în cazul lui, orice meci poate fi şi ultimul?

De fapt, Mutu s-a retras oficial după acel 0-5 cu Serbia, în cârciuma lui Buturovici. De atunci, de când el a ales să plece în loc să stea alături de cei învinşi, niciun gol de-al său pentru România nu mă mai poate bucura, indiferent de ce-ar aduce. Iar fără această bucurie, fotbalul nu mai înseamnă nimic.

Premiile Chirilă

Pe 25 octombrie, Nea Vanea ar fi împlinit 84 de ani. Pe 22 noiembrie, premiile care îi poartă numele vor ajunge la cea de-a şasea ediţie.

În acest răstimp, au fost retrageri, frustrări exprimate, polemici aprinse pe baza nominalizărilor şi a câştigătorilor. Scena s-a mutat, iar, un timp, site-ul competiţiei a dispărut. Aceste lucruri sunt însă prea puţin importante. E minunat că, în ciuda crizei, o mână de oameni continuă să lupte pentru organizarea competiţiei.

Îmi pare rău că poveştile lui Cătălin Oprişan, publicate în Gazeta Sporturilor, nu au atras atenţia. Descrierea făcută de el unor fapte şi unor eroi ai sportului seamănă cumva cu operaţiunea de salvare a minerilor chilieni. Înlocuiţi doar straturile de pământ cu anii şi veţi descoperi oameni recuperaţi unul câte unul şi aduşi la suprafaţă. Cine a citit „Finala se joacă astăzi” a lui Ioan Chirilă înţelege ce înseamnă asta. Cândva, au fost Rudi Wetzer, Jean Lăpuşneanu, Bindea, Baratky, Dobay. Astăzi, Semenova, Filote, Takacs Karoly, Phillipe Petit sau Miguel Febrer sunt supuşi aceluiaşi proces extractiv din sânul uitării.

În acest an se va acorda un premiu de excelenţă şi mult aş vrea să se îndrepte către domnul Fănuş Neagu. Ar fi o formă de recuperare a unei mari valori, cel mai mare neînţeles care a scris despre sport. Era prin 1999, când domnul Neagu a publicat în ProSport un text despre Flavius Domide, pe atunci antrenor al echipei de tineret UTA, care cususe buzunarele paznicilor de la stadion să nu mai fure. Şi se mai întâmpla ceva în acele zile: izbucnea primăvara. Ei bine, în vreo douăzeci de rânduri, autorul a legat aceste două întâmplări. Cum? Minunat şi imposibil de reprodus, căci scria domnul Fănuş Neagu ca vinul alb, nicicând nu ştiai ce te-a lovit în tâmplă. Deschideţi o carte de-a sa, oricare, deşi vă recomand călduros „Povestiri din drumul Brăilei”. O propoziţie va ieşi ca o mână invizibilă dintre rânduri şi vă va trage înăuntru.

Marea realizare a Premiilor sunt însă cei care vin din urmă. Un concurs de fotografie sportivă, unde am văzut mereu imagini superbe, sau „Talentul anului”. Iniţial, ediţia din acest an a concursului se adresa doar studenţilor la Jurnalism. Apoi, un val de solicitări a făcut ca bariera să se ridice, iar termenul de trimitere să fie prelungit. Asta înseamnă că, în spatele unei generaţii în mare parte eşuate în narcisism TV, sute de adolescenţi continuă să viseze, să spere şi să scrie despre schi, rugby, fotbal sau patinaj. E mare lucru.

Torje la apogeu

În acest moment, la nici 21 de ani, Gabriel Torje e cel mai bun jucător român din Liga 1. Sper ca ofertele de la Borussia şi Lazio chiar să existe şi una dintre ele să se concretizeze.

Adaptarea unui fotbalist român la un club din vestul Europei nu ţine, în primul rând, de vârsta acestuia, ci de maturitatea sa. Cele două noţiuni nu se confundă neapărat. De pildă, Gabriel Torje joacă deja de cinci sezoane în Liga 1. A fost promovat de Hagi la prima echipă a Timişoarei când avea doar şaisprezece ani şi a înscris încă de la a doua partidă. În ultimii ani, a fost liderul echipei naţionale de tineret şi, în mod constant, printre cei mai buni jucători de la Dinamo. Accentuez acest cuvânt, „constant”, pentru că la 20 de ani, e cel mai greu lucru de obţinut. Într-o linie de mijloc cu bufoni talentaţi, elemente oscilatorii prin definiţie, el a dus greul echipei. Are acea doză de ambiţie fără de care fotbalul se transformă într-o bâlbâială, scânteia care poate genera faze ofensive şi goluri, viteză, şut de la distanţă şi, mai ales, minte. Din fericire pentru el, nu i s-a aplicat până acum cataplasma unui supranume. N-a fost uns nici „prinţ”, nici „noul Hagi”, deşi, faţă de toţi „delfinii” neîmpliniţi ai fotbalului românesc, ar fi meritat. Bine că a scăpat de aceste adevărate blesteme!

Se spune, de obicei, că fotbaliştii români n-ar trebui să plece devreme în străinătate, fiind prea „cruzi” pentru a se adapta la fotbalul mare. Până la un punct, această teorie funcţionează. După acel punct, apare însă o cădere imposibil de stopat, căci în Liga 1 pericolul lui „prea târziu” e mai mare decât cel al lui „prea devreme”.

Torje este acum în vârful de maxim pe care îl poate avea în România. Dacă va rămâne la Dinamo, peste doi ani, va fi tot o promisiune. Cunoscută fiind viziunea conducătorilor din Ştefan cel Mare, putem bănui încă de pe-acum că va evolua într-o echipă debalansată şi la fel de inconstantă. Nu va avea concurent pe post, iar ambiţia sa, care până acum a funcţionat foarte bine, se va diminua. Va fi, probabil, titular la naţională, dar selecţionata României joacă – iar acest lucru e greu de crezut că poate fi schimbat, printr-o calificare – cel mult zece meciuri oficiale pe an.

Ce-l va motiva atunci pe Gabi Torje? Meciul cu FK Rabotnicki din turul al doilea preliminar din Europa League? Eternul derby? Prima la victorie cu Gloria Bistriţa? O altă calificare ratată?