În Ghencea nu mai e vorba de primeniri de lot, ci de schimburi de populaţie.

Există o etapă în viaţa oricărui jucător stelist: cea în care este „ţinta principală”, „obiectivul numărul 1”, „jucător esenţial în viziunea antrenorului”. Etapa asta ţine, după cum îi arată şi numele, o etapă, apoi respectivul e pus pe lista de transferări. E drept, fotbaliştii au şi defecte înnăscute, cum ar fi salariul negociat iniţial, de aceea în Ghencea nu se mai discută despre contracte sezoniere, ci despre asocieri de o repriză sau colaborări în vederea unui corner.

Niciun jucător adus acum un an la Steaua nu se mai află în lot, căci dacă gospodarul îşi face iarna car şi vara sanie, patronul înţelept îşi face permanent echipă. Se întorc Dică, Pepe şi Parpas, în timp ce Zapata, Kapetanos şi Anghelov pleacă, iar Geraldo mai stă un pic. În acelaşi timp, Onofraş şi Marinescu se duc la echipa de unde au venit, care între timp s-a mutat şi ea. Este aşteptat Iliev, iar Gabriel Matei va apărea şi el la un moment dat. Şi tot aşa. Când va intra în teren la vreo accidentare, doctorul îi va şopti celui care se zvârcoleşte pe gazon: „Hai sus, că ai tren la opt jumate! Ţi-am adus valiza, piciorul ţi-l trimitem prin poştă. Înainte să pleci, nu uita să treci pe la club să plăteşti consultaţia”.

În toată organigrama se schimbă liniile ca la hochei. Narcis Răducan a fost remarcat în biserică, Caramarin într-un album de familie. Luţu a fost simpatic de Revelion, când a jonglat cu patru portocale, iar cei veniţi cu steaua au fost opriţi la marketing, întrucât au dovedit ataşament pentru tradiţii şi numele clubului. În curând, va exista un scouter şi pentru depistarea scouterilor, departament care are ca principal obiectiv ţinerea sub observaţie a blocnotesului în care locuieşte Claudiu Răducanu. „Unde e karamianul de pe stânga? Vreau să-l vând!”, va tuna patronul. „L-am dat pe doi parpaşi”, va explica adjunctul departamentului de PR. „Nu-i adevărat! L-am luat eu azi dimineaţă la schimb cu frate-su, cu gând să-l dăm la GSPTV şi să-l aducem pe Adi Matei în centrul apărării”, va interveni directorul de marketing. „Păi, eu sunt deja aici”, va sări Adi Matei dintre cei patru antrenori principali, „am venit în locul lui Lăcătuş”.

Peste vreo câţiva ani, vor fi pe terenurile din Liga 1 atâtea foste glorii steliste, încât niciun jucător nu va mai şti dacă a pasat bine sau la adversar. Ba chiar şi când vom trece graniţa la bulgari, e posibil ca tipul îmbrăcat în tricou roş-albastru care ne face plinul la Kavarna să fi jucat şi el douăzeci de minute pline la Steaua, înainte de a fi cedat la pauză la Litex Loveci.

Şi se întâmplă astfel pentru că Steaua este o mare familie. Familia Becali.

A fost, mai întâi, comentariul nepotrivit de la TV din primul meci cu danezele, care anunţa că e ceva putred în ţara lor, în timp ce, aici, fluieratul e act patriotic. Cel mai interesant moment al competiţiei s-a petrecut însă după pierderea semifinalei cu Suedia. Atunci, în acele ore dintre ratarea accederii în finala mare şi câştigarea celei mici, toată lumea era atât de dezamăgită, încât devenise competentă. Da, există o pricepere şi un avânt în a-ţi spune părerea pe care doar răul altuia le poate crea. Era de parcă eşecul din Danemarca dusese brusc, în România, la apariţia unui corpus de campioni olimpici şi mondiali virtuali la handbal, deşi respectivii nu au primit nicicând un cot în gură, iar cei mai mulţi nici măcar nu au strâns vreodată mingiuca în mână. Cum naiba se întâmplă că nepracticantul de handbal de acasă suferă mereu mai mult şi mai zgomotos decât cel de pe teren care a pierdut?

În plus, chibiţul media ştie tot. Câţiva chirurgi şcoliţi rapid se foiau pe lângă lotul echipei naţionale, întins pe masă. Analiştii de fotoliu prezentau radiografii complete, ciocănind cu degetele arătătoare zonele cu probleme care trebuie extirpate, lavalierele tremurau precum firele de salcie, iar sentinţele cădeau ca pe vremea Revoluţiei Franceze.

Apoi, a venit câştigarea finalei mici şi s-a trecut de partea cealaltă a nebuniei. Statui, decoraţii, fete de aur cu medalii de bronz, Dumnezeu în suflet. Presa a reînceput să funcţioneze la capacitate maximă. S-au făcut ştiri din nimic, s-au inventat declaraţii, cum a fost cea în care antrenorul s-ar fi opus decorării de către preşedinte. Să nu uităm însă că, în această ţară preaiubitoare de sport, Lucian Bute e la televizor doar când pârleşte porcul, iar Oltchimul a jucat o manşă a finalei Cupei Campionilor într-o sală mai vârstnică decât orice handbalistă din lot.

În România verbelor şi a vorbelor, problema e următoarea: cei care se pricep nu vorbesc, pentru că au luat coate în gură şi ştiu ce înseamnă sau pentru că ar fi acuzaţi de interese ascunse, în schimb cei care nu se pricep îşi dezgroapă rapid forma adecvată de competenţă, aşa cum îşi găsesc dimineaţă ciorapii potriviţi în şifonier. În timpul unui campionat mondial sau european de handbal, ai spune că toţi plutim pe semicerc cel puţin de două ori pe zi, când ducem gunoiul.

În aceste condiţii, cel mai lucid analist român rămâne tipul cu „Nu ştiu io d-astea”. Măcar el recunoaşte.

Un popor intră în iarnă ca într-un cataclism atomic, fiecare retrăgându-se în vizuina lui, dar în această ţară care vine la vale ca o avalanşă, ei urcă în munţi ducând în spate ce-a mai rămas din demnitatea noastră, cu armele lor, vâsla, pagaia, arcul, mingea, paleta sau schiurile, înfruntând ignoranţa, uitarea şi scuzele veşnice. Sportivii sunt importanţi tocmai prin aceea că nu depăşesc în primul rând centimetrii sau secundele, ci propria dezamăgire, şi că, înainte de a-şi înfrânge adversarii, pot să triumfe în faţa profundei nepăsări a compatrioţilor. Dacă îi vom pierde, vom pierde şi partida, transformându-ne în specia majoritară de campioni ai unei false competiţii, în care câştigătorul e dat de excelenţa în compromis, unde victoria vine doar prin iuţeala abandonului.

Ana Porgras, Amelia Racea, Corina Căprioriu, Ana Brânză, Loredana Iordăchioiu, Anca Măroiu, Simona Alexandru, Camelia Potec, Nicoleta Grasu, Edit Miklos, Liliana Bărbulescu, Ionela Stanca, Cristina Neagu, Paula Ungureanu, Ada Nechita, Daniela Dodean, Elisabeta Samara, Bernadette Szöcs, Dan Fâşie, Marian Oprea, Constantin Popovici, Cosmin Radu, Dragoş Stoenescu, Mihnea Chioveanu, Tibi Negrean, Alexandru Dumitrescu, Victor Mihalachi, Ninel Miculescu, Lucian Bute şi mulţi, foarte mulţi alţii, iată oamenii care nu au cedat, deşi le-am secat bazinele şi le-am făcut săli de sport în comune depopulate, care nu vor găsi pistă de atletism pe noul Stadion Naţional, agăţaţi în ştiri doar când îşi prezintă noile costume de baie ori dacă apar la braţul unei vedete, care îşi fac foarte greu loc printre ştirile cu sexul anal şi interviurile exclusive cu fraţi şi veri, care apar în superreportaje ca nişte personaje colaterale, nu prezentaţi în miezul efortului care i-a consacrat drept campioni, pe care îi votăm de mama focului pe Internet când se organizează concursuri de „Cel mai … din lume”, dar de care ne amintim numai înaintea vreunei Olimpiade, când simţim nevoia să prezentăm dovezi că neamul românesc încă mai există, pe care îi invităm la emisiuni alături de mizili, cărora le dedicăm concursuri de sfârşit de an în această atmosferă de sfârşit de lume, când de fapt acesta, sfârşitul lumii – nu o Olimpiadă şi nu un meci de box pentru titlul mondial, pe care, de altfel, nici nu l-am televizat – e singurul eveniment pe care l-am putea organiza cum se cuvine.

Un timp, Bruneiul a părut că va câştiga licitaţia, dar faptul că sultanul a trimis doar 21 de coşuleţe cu diamante pentru cei 22 de membri ai Comitetului Executiv a fost considerat un viciu de organizare. Descoperirea unui uriaş rezervor natural de vânt în Noua Zeelandă a făcut ca statul de la Antipozi să fie cotat cu mari şanse pentru organizarea CM 2026. Bahreinul era un alt favorit, mai ales după organizarea ireproşabilă a Campionatul Mondial de hochei, cu gheaţă adusă din banchiza polară, răcită apoi în congelatoare de dimensiunea unui patinoar. Candidatura Uniunii Europene a fost şi ea interesantă, însă Bătrânul Continent a ieşit din discuţie după ce un nepot al lui Blatter s-a întors încântat din Caraibe, arhipelagul înlocuind astfel amalgamul de state pe lista finalistelor.

În acest context, decizia de a organiza CM 2026 pe Lună a părut, iniţial, ciudată. Cum, o planetă colonizată de un miliard de chinezi, care s-au stabilit discret pe faţa ei nevăzută încă din 2011, să poată organiza o competiţie de o asemenea anvergură? Ei bine, da, a răspuns Sepp Blatter. Oamenii au muncit neîntrerupt, nivelând cu hărnicie craterele, transportând oxigen de pe Terra în mici baloane şi ţinându-şi apoi cu stoicism respiraţia pentru a nu-l consuma. Au construit un stadion pe zi în zona luminată, având ca model doar pozele unor arene celebre din Vest, dând garanţii forului fotbalistic tutelar că le vor umple până la refuz la toate partidele. (Anunţ oficial: eventualii spectatori din alte zone sunt rugaţi să aibă asupra lor un lest de 100 kilograme şi oxigenul necesar; în caz contrar, vor fi nevoiţi să se descurce cu heliu).

Să nu uităm, a continuat apoi venerabilul preşedinte FIFA, după ce a prezentat deviza CM 2026, „Fotbalul pleacă de acasă”, că Luna are o lungă tradiţie în organizarea competiţiilor sportive. Prima atestare documentară datează din 1969, când cosmonauţii Armstrong şi Aldrin au încins o partidă de tenis cu piciorul, încheiată nedecis după primul serviciu, din cauza dispariţiei mingii în Cosmos (imagini în exclusivitate pe fifa.mn). De asemenea, Sepp a garantat ferm că precedentele episoade neplăcute din organizarea Cupei Mondiale (ediţia din 2018 a început în 2019, după modelul Marii Revoluţii Sovietice, iar cea din 2022 s-a disputat pe calculator, din cauza numeroaselor ameninţări cu bomba) nu se vor repeta.

Şi, în final, o altă veste bună. Forul mondial a anunţat că în 2026 se va introduce, în sfârşit, proba video. Foarte mulţi locuitori ai Terrei vor avea posibilitatea de a urmări pe viu partidele, prin intermediul telescoapelor, trimiţând apoi descrierea fazelor contestate pe adresa FIFA, unde vor fi analizate temeinic.

Înregistrarea partidei FC Barcelona – Real Madrid din 29 noiembrie 2010 poate fi aşezată într-o sondă spaţială, aşa cum pe Voyager se află un disc cu fragmente sonore din Beethoven, Bach, Stravinsky, Mozart şi Chuck Berry. Într-un nou act de PR la nivel cosmic, le-am putea prezenta vecinilor cu adevărat galactici efectele unei stări de graţie pe care o părticică a omenirii a traversat-o, nicidecum o caracteristică a întregului.

În jocul Barcelonei nu e vorba de magie. Mingea este mereu vizibilă pe scenă, ca o mănuşă bătută în cuie de poarta adversarului. Mulţi îi zic circ şi nu greşesc decât prin aceea că-i dau cuvântului o conotaţie răutăcioasă. Circul taman asta înseamnă: o întreprindere riscantă, îmbrăcată în haine hazlii şi desfăşurată sub ochii tăi. E ca în filmele în care o bandă dă spargere într-o bancă: ştii planul, că vor săpa un tunel şi că hoţii vor dispărea cu banii prin canalizare, la fel cum ştii primele măsuri din Simfonia Destinului sau că Messi pătrunde mereu pe interior. Şi ce dacă? Aceste lucruri nu încetează nici să ne surprindă, nici să ne placă.

Identitate. Până la urmă, despre asta e vorba. Într-un prezent în care se caută ca toţi să fim la fel, ei sunt altfel. Asta înseamnă, de fapt, unicitatea: nu capacitatea avatarului tău de a vinde orice, de la şampon antimătreaţă până la ulei de maşină, ci ca tu să fii inimitabil. Din punct de vedere comercial, figurile lui Xavi şi Iniesta sunt mai potrivite pentru afişele cu „Wanted” decât pentru reclame. Ce să cumpere clientul? Cele 110 pase ale lui Xavi (vezi foto) din cele 87 minute în care a jucat, un fel de „Prinde-mă dacă poţi”? FC Barcelona e o echipă subversivă, care ronţăie circuitele şi nervii celuilalt, care ironizează, care dă senzaţia ucigaşă că nici măcar nu-şi propune să dea gol. Este, evident, o iluzie, muşcătura vine pînă la urmă, dar fotbalul premergător creează acea abundenţă liniştită, acea bucurie relaxată care nu mai seamănă cu o activitate având un scop, ci cu jocul.

Până şi ciuda copilărească a adversarilor devine cumva firească. Te uiţi la Sergio Ramos şi, cu toată brutalitatea reacţiilor sale, cumva îl înţelegi. Adică, el a făcut parte din angrenaj, a luat un titlu european şi unul mondial alături de adversari, totuşi constată că a fost doar un şurubel. Barcelona – cu fotbalul ei care nu doar că te înfrânge, dar te şi anulează – te poate duce la nebunie.

Există însă indivizi aflaţi într-un pericol mai mare decât adversarii lui Messi&Co. Sunt cei care vor încerca să joace Tiki-taka: ei se vor face singuri şi cu desăvârşire de râs. Barcelona nu a lansat o modă, ci un blestem, acela de a te face să crezi că poţi şi tu.