147

Snookerul este un imperiu al strategiei, al graţiei şi al geometriei, din păcate cu graniţe fixe

Un astfel de sport nu putea fi inventat decît de către un militar englez, anume colonelul Neville Chamberlain, care se plictisea regal în India, undeva în cea de-a doua jumătate a secolului 19. Este un fel de campanie militară desfăşurată veşnic pe aceeaşi hartă.

Introducerea unei bile nu garantează cîştigarea războiului, ci a unei lupte. Un ordin greşit transmis soldaţilor sferici prin intermediul tacului poate duce la răsturnarea bruscă a situaţiei în favoarea adversarului. O lovitură nu este bună decît dacă prin ea strategul îşi asigură o continuare cît mai uşoară pentru următoarele manevre. Locul unde se opreşte bila albă e mai important decît faptul că una colorată a coborît în buzunar. În alte sporturi, ar fi ca şi cum golul ar conta prea puţin la obţinerea victoriei.

Mai mult, cîteodată ţelul urmărit de jucător nu e introducerea unei bile, ci punerea adversarului într-o situaţie dificilă, prin „ascunderea” bilei albe. De aici vine şi numele de „snooker”, care în lumea armelor îi desemna pe cadeţii lipsiţi de experienţă. Este unul din foarte rarele exemple din sport în care amînarea deliberată a atacului e cea mai bună ofensivă.

Începutul unei partide seamănă cu acea formă de ciclism pe velodrom la mijlocul căreia adversarii încremenesc în şa, pîndindu-se între ei. Cel care cedează primul şi declanşează atacul de obicei pierde. La fel, în snooker, asumarea unui risc nebunesc este penalizată de către adversar, dar mai ales de regulile jocului. Un Maradona al snookerului nu are nici un motiv să apară, cît timp jucătorul nu trebuie să fie poet, ci o combinaţie între lunetist, strateg, geometru şi instrumentist care cîntă în general după partitură. Cel care improvizează mai mult decît trebuie nu are şanse de cîştig în faţa celui ce gîndeşte pragmatic pe termen lung şi reuşeşte să impună o ordine în dezordinea de pe masă.

Publicul se comportă ca la teatru, ferindu-se să nu deranjeze actorii care ies pe rînd la rampă. Nu veţi vedea un telespectator de snooker urlînd de bucurie după o lovitură măiastră a favoritului. La fel, manifestările corporale ale jucătorilor sunt reduse la minimum, ceea ce nu reduce spectacolul, doar îl mută în altă zonă, mai subtilă. O sprînceană ridicată, un nas scărpinat şi privirea intensă de la capătul tacului pot spune mai multe decît tumba de după un gol.

Îmbrăcămintea de gală are un rol important în această lume. Militarii poartă uniforme, la fel şi aristocraţii. Vesta jucătorului de snooker este una antiglonţ, însă din interior către exterior, cu rolul de a împiedica bătăile inimii să părăsească pieptul. Acest mod de a împacheta furtuna în cămaşă albă şi în mişcări calme se traduce prin respect adresat celorlalţi participanţi: jucători, arbitru, spectatori. Este o convenţie generală, întrucît acest sport oferă, în fond, un model de comportament, propunîndu-şi – şi reuşind – să fie oglinda mediului social din care provine.

Dacă celorlalte forme de biliard li s-au dat – graţie tacului, bilelor şi a găurilor – interpretări sexuale, snookerul nu poate fi decît o căsătorie aranjată în înalta societate. Totul e programat din timp şi croit spre eficienţă, după legi stricte. Nu poţi viza orice bilă, o dată la două lovituri trebuie să fie una roşie, a cărei introducere aduce însă un singur punct. Masa, ca şi viaţa, e împărţită în două zone. O incursiune în jumătatea cu bile mai puţin valoroase aduce, pe lîngă scăderea profitului, riscul greşelii şi al imposibilei întoarceri în zona în care se fac afaceri bune.

Punctajul maxim la snooker, dintr-o singură vizită la masă, fără a beneficia de greşelile adversarului, este 147. Dacă în fotbal poţi, teoretic, să înscrii 148 de goluri într-un meci, aici e practic imposibil. Pentru a-şi conserva graniţele, ca orice elită, snookerul are nevoie de limite: un punctaj maxim realizabil, un cod strict de îmbrăcăminte şi reguli clare de comportament.

Aşa cum în unele locuri există o zi pe an în care stăpînul poate primi ordine de la slujitor, snookerul îşi permite o singură derogare de la reguli. În timpul concursurilor de „trick shots”, toate criteriile sînt inversate. Imaginaţia învinge programarea – deşi loviturile de efect sînt obţinute în urma unor repetiţii îndelungate, ceea e tot o formă de programare, şi sînt mai uşoare decît par, născocirea situaţiei de pe masă cere imaginaţie -, criteriul de departajare este subiectiv – uneori chiar intensitatea aplauzelor publicului -, iar jucătorul trebuie să distreze, să farmece şi să atragă spectatorii adresîndu-li-se în mod direct.

Ca orice sistem ce tinde spre ideal între graniţele sale, dar din care lipseşte contactul direct între combatanţi, snookerul are o singură problemă. Fiind un sport în care ratarea e mai aşteptată decît reuşita, pentru că probabilitatea ei de apariţie e mult mai redusă, e posibil să nu-şi reziste sieşi. Aşa s-a întîmplat în Formula 1, unde posibilităţile maşinilor le-au depăşit pe cele ale piloţilor. Viteza a crescut, la fel şi pericolul, ca urmare erorile s-au împuţinat în mod îngrijorător. Cu cît jucătorii de snooker vor fi mai buni, iar greşeala se va îndepărta de grădina de postav a Edenului, cu atît acest sport va deveni mai previzibil. Ceea ce îşi doreşte orice spectator, anume o valoare cît mai mare a jucătorului exprimată la masă, ar putea duce doar la demonstraţii individuale de virtuozitate, la solouri interminabile de tac şi la scoruri de 147-0.

Iar atunci e posibil să ne dorim ca un jucător îmbrăcat în blugi să soarbă cu zgomot apa din pahar în timp ce celălalt loveşte bila cu un tac vopsit în culorile sponsorului, iar spectatorii să fluiere şi să facă valul în tribune, numai pentru a nu asista la moartea prin perfecţiune a spectacolului.

Video: iată şi contraargumentul la cele scrise de mine. Un „147” ca o poezie, realizat de Ronnie O’Sullivan

http://www.youtube.com/watch?v=btmB-p_0QFg

Şah

Mintea s-a predat trupului, iar sportul televiziunii. Partida e cedată

Iată-le. Stau nemişcate una în faţa celeilalte, două armate înlemnite în focul bătăliei. Doar ceasul se mai aude, înfigînd secunde reci în trupurile lăcuite. Tic … oare ce s-a întîmplat? … tac … unde au plecat? … tic … de ce au ieşit toţi odată? … tac …. Nu demult, pe deasupra cîmpului de luptă treceau în zbor escadrele de gînduri, camerele luau prim-planuri cu figurinele de pe tablă, iar spectatorii murmurau înfriguraţi după fiecare mutare.

Un cal nechează stins, părăsit de mîna stăpînului. Nebunul alb, purtat de un asalt curajos spre inima poziţiei inamice, coboară suliţa pe care o flutura deasupra umărului şi geme: „Nu mai rezist. Aveţi vreo veste?”. Turnul negru, scăpat de ameninţare, îşi vine în fire şi şopteşte: „Nimic. De peste o oră aşteptăm un ordin”. Un pion vecin, uitînd de respectul cuvenit gradelor, se strecoară în discuţie: „Dar dacă au uitat de noi?”. Turnul îl repede: „Măi băiete, deja te vezi damă? Cum să uite?, e meci pentru titlul mondial”.

În tabăra albelor, regina plînge neputincioasă pe umărul regelui. „Ce dacă sunt cea mai puternică de pe tablă, ce folos că ameninţam matul la g7, dacă acum sînt ţintuită aici?”. „Draga mea, trebuie să-ţi păstrezi calmul”. „Dragul meu rege, cuvintele tale nu mă mişcă nici cît să iau pionul din b4″. „Iubita mea, îţi aminteşti cum ne-am cunoscut? Eram două surcele tinere din acelaşi cireş, cînd dalta ne-a dăruit unul altuia …”. „Of, iubitule, ce bine că nu s-a făcut rocada, n-aş fi suportat să mor despărţită de tine”, suspină regina. „Totul va fi bine. Se vor întoarce, ai să vezi”, spune bătrînul rege, privind îngrijorat spre uşa închisă.

Tic … tac … tic … tac. Acul subţire ca un picior de balerină mai face cîţiva paşi ezitanţi pe cadran, apoi se opreşte. „Cînd timpul tace, noi murim. Vom ajunge lemne de foc”, oftează nebunul. „Sus capul, nebunule”, îl îmbărbătează turnul, „jocul acesta a rezistat mii de ani, de cînd l-au inventat chinezii”. „Ba indienii”, se aude iar vocea pionului, dar nimeni nu mai are chef să se certe cu el, ce mai contează acum ce popor străvechi a inventat acest joc cînd iată, el moare, şi cine mai are răbdare să joace şah astăzi, cînd sînt atîtea alte sporturi mult mai plăcute ochiului?

Sau poate că acele popoare străvechi n-au murit, de vreme ce lupta lor încă se poartă, după milenii, pe o tablă pătrată, iar noi sîntem cei ce-au dispărut, pentru simplul motiv că nu mai avem ce inventa şi ce lăsa în urmă. Şahul nostru arată altfel, e compus din grabă, zgomot şi furie, armatele noastre au dispozitive care ucid de la distanţă, cum ar fi ca regele alb să scoată o mitralieră şi să secere rîndul de pioni advers, iar cel negru să detoneze o bombă într- unul din flancurile inamicului? Nu ar trebui ca, pe tabla noastră, în loc de nebuni să avem avioane supersonice şi-n loc de cai grupuri de comando, iar fiecare piesă capturată să fie torturată? Poate atunci televiziunile şi ziarele ar transmite ştiri şi reportaje speciale de la faţa locului, din mijlocul aşchiilor şi a mormanelor de rumeguş.

Iată-le. Stau nemişcate una în faţa celeilalte, două armate înlemnite în focul bătăliei, aşteptînd un ordin care mai poate întîrzia o eternitate, pentru că dincolo, la televizor, se transmite un meci de fotbal.

http://youtube.com/watch?v=yc4IPH7XQBA

Praştia s-a stricat

David nu poate să-l răpună oricum şi oricînd pe Goliat. Poate ar trebui să ne gîndim şi la alte arme

Handbalul e un sport în care începutul de partidă e crucial. Iar echipele României, indiferent de disciplină, fie masculine, fie feminine, nu au, în general, acest dar de a intra puternic în meci. Deseori ne trezim după cîteva minute alergînd cu cîţiva bolovani în desagă, căutînd să ţinem pasul cu adversarul care se îndepărtează.

Cînd înscrii cel dintîi gol în minutul nouă, după ce o treime din prima repriză deja s-a scurs, cînd pasa decisivă ajunge în general în palmele adversarelor, cînd nu reuşeşti să conduci nici măcar o dată, iar singurul scor egal înscris pe tabelă pe toată durata partidei este cel de 0-0, cînd reuşeşti să primeşti gol de la un adversar în inferioritate numerică, înseamnă că ai fost doar un partener de antrenament în vederea finalei.

Degeaba am avut înaintea întîlnirii cu Rusia cel mai prolific atac, cu 268 de goluri înscrise. Nu poţi da găuri în beton cu orice bormaşină. În faţa echipelor cu adevărat puternice, atît din punct de vedere fizic, cît şi psihic – am numit Ungaria şi Rusia -, formaţia României a clacat. Şi nu este corect să dai vina numai pe diferenţa de talie. Singura noastră şansă era să păstrăm mingea cît mai mult pentru a construi şi a desface pe aripi, acolo unde Rusia putea fi dominată şi depăşită. Din păcate, extremele noastre nu mai au aceeaşi valoare ca acum cîţiva ani, iar pivotul părea un soldat îngheţat în faţa porţilor Stalingradului.

Imaginile cu Valeria Motogna lovită în figură, primind îngrijiri medicale în debutul reprizei secunde, cînd Rusia avea deja 17-8, descriu exact această semifinală de campionat mondial: o şarjă inutilă împotriva unui adversar puternic şi nemilos. Aceea a fost totuşi perioada în care uriaşul, lăsînd uşor garda jos, putea fi surprins. În aceeaşi perioadă însă româncele au greşit cele mai multe pase şi aruncări, astfel încît aproape fiecare atac al nostru s-a terminat printr-o finalizare a rusoaicelor.

David nu poate să-l răpună oricum pe Goliat. Această acţiune cere în primul rînd o anume atitudine. Trebuie să dispui de hotărîre, de precizie, de inteligenţă şi, nu în ultimul rînd, de ceva noroc. Altfel, după ce cîteva proiectile vor şuiera pe lîngă fruntea uriaşului, acesta te va prinde şi-ţi va frînge oasele. Asta s-a întîmplat ieri în prima semifinală a Campionatului Mondial de handbal feminin.

Vorbele lui Radu Naum sînt însă de reamintit. „Aş vrea ca valul de entuziasm de după sfertul cu Franţa să nu scadă”. Ar fi nedrept. Să nu uităm că fetele au ajuns la un nivel la care băieţii nu îndrăznesc să viseze, chiar dacă la capătul drumului s-a aflat un zid de beton.

Oglinzi

Nu Unirea Urziceni a umilit Steaua. Cei din Ghencea au reuşit acest lucru

Deşi echipa lui Dan Petrescu este, asemenea precedentelor formaţii antrenate de „Bursuc”, foarte bine aşezată în teren, nu Unirea Urziceni a umilit Steaua. Ca şi Arsenal sau Sevilla – proiectînd fiecare echipă la scara posibilităţilor proprii -, Unirea doar s-a respectat şi a jucat fotbalul pe care este capabilă să-l ofere. În general, cred că, atîta timp cît te respecţi, altcineva nu te poate umili. Iar în acest moment, Steaua nu se mai respectă.

Ovidiu Ioaniţoaia are o vorbă: „Nu contează cum te vezi tu, important e cum te văd ceilalţi”. Nu cred că lucrurile stau aşa, pentru că media impresiilor celorlalţi, aşa numita imagine publică, este întotdeauna diferită de ceea ce eşti tu. Înainte de a te reflecta în ochii altora, e mult mai important să încerci să te vezi, aşa cum eşti, în ai tăi.

Iată un început de poveste. A fost odată, într-o vreme în care legile opticii nu fuseseră încă formulate, un rege care trăia singur în castelul lui. Acolo se găsea o vastă sală a oglinzilor şi fiecare dintre ele îl reflecta în alt fel. Una îl arăta înalt şi zvelt, alta scund şi ghebos, într-una se vedea strălucitor şi vesel, în alta întunecat şi trist, astfel încît regele nu ştia cum este cu adevărat.

Toţi intrăm în această sală personală a oglinzilor, căutînd răspunsul la întrebarea: „Cine sînt eu? Cum sînt eu?”. Fiecare continuă povestea în felul său. Unii nu se hotărăsc niciodată, aşezîndu-se, după un succes ori un eşec, mereu în faţa altei oglinzi. Alţii, dimpotrivă, se reped să taie nodul gordian. Pentru a obţine o certitudine, îşi aleg o oglindă, se fixează în faţa ei, apoi, pe la mijlocul anilor, cînd deja e prea tîrziu, descoperă că în faţa lor stă altcineva.

De pildă, patronul Stelei face parte din cea de-a doua categorie. A ales oglinda care-l înfăţişează ca pe un voievod falnic, cu bărbia în vînt, şi a înrămat-o în aur, pentru a obţine cîteva kilograme de strălucire în plus. Cînd propria ta imagine călăreşte un roib cu stea în frunte, iar tu te bălăngăni pe un cal de lemn, bineînţeles că e greu să te mai simţi umilit. Domnia sa poate schimba o echipă, aşa cum declară, poate înlocui din nou antrenorul – aşa cum n-o mai declară, dar o gîndeşte -, însă niciodată nu va schimba oglinda, pentru că pe celelalte le-a spart din prea multă trufie.

Marius Lăcătuş, în schimb, se simte umilit, şi pe bună dreptate. Doar cei care se respectă au acest privilegiu, de a simţi în carne fierul înroşit pe care îl aduce decăderea în propriii ochi. Dacă îşi va aşeza palmele pe oglindă şi va privi atent, e posibil să vadă că urmele toartelor Cupei Campionilor, ca şi cele ale multor altor trofee cucerite ca jucător la Steaua, i-au acoperit linia vieţii. Asemenea lui Hagi, a zăbovit poate prea mult în faţa unor oglinzi din anii ’80 şi ’90.

Jucătorii fiind în silenzio stampa, nu avem informaţii despre ei. Să nu-i fi mînat niciodată curiozitatea spre sala oglinzilor? Să fi intrat numai pentru a verifica dacă gelul e bun şi costumul cade bine? Să le fi spart pe toate după un-doi-uri repetate cu coechipierul de dincolo?

Nu ştim. Noi stăm în afara castelului, aplaudînd sau huiduind la trecerea armatelor regale, vedem flamurile şi nişte armuri – în care e posibil să fie oameni ori, ca în Italo Calvino, cavaleri inexistenţi -, şi ne înclinăm în faţa eroului care pe vremuri cîştiga bătălii. Un singur lucru putem vedea clar, deşi sîntem în vremea în care legile opticii n-au fost încă formulate: că regele e gol.

Câinii

Fotbalul românesc funcţionează ca un atelaj, în care toţi sînt legaţi prin hamuri invizibile

Într-o lume normală, concurenţa stimulează. Într-o lume bolnavă, ea scoate la suprafaţă tot ce e mai urît în oameni.

În Liga 1, întrecerea de pe teren aproape că nu mai contează. Acesta e mesajul subliminal care ne vine dinspre oamenii de fotbal a căror echipă nu se află pe primul loc: „De ce mai mergeţi pe stadioane, de ce mai urmăriţi meciurile la televizor? Realitatea e trucată”. Partidele au devenit în egală măsură prologul şi epilogul vorbelor, ca reclamele ce preced filmele la cinematograf, ori ca genericele de final.

Mărirea mizei nu a adus motivări suplimentare, ci ascuţirea colţilor în haită. E ca şi cum preţul pus pe afişul cu „Wanted dead or alive” a crescut, iar recuperatorii şi-au cumpărat arme mai performante, care bat la o distanţă dublă şi în mod evident mai ticăloase, dacă acceptaţi ideea că armele au şi ele atribute asemănătoare celor ce le folosesc.

Recentul caz în care componenţii unei echipe îi reproşau managerului de club că „nu se ia de arbitri” e grăitor. Pentru respectivii fotbalişti există un mare semn de egalitate între a ataca veşnic arbitrajul şi a le apăra lor drepturile.

Punerea de presiune pe arbitru a devenit o metodă universală, fie pentru a preveni un eventual furt, fie pentru obţinerea din start a unui avantaj strîmb. Duelul sportiv e îngropat în propagandă. Vocile conducătorilor se aud asemenea megafoanelor aşezate în prima linie, din care soldaţilor inamici li se repetă la nesfîrşit că nu mai are nici un rost să lupte pentru că deja au pierdut războiul.

Şi, ca în orice război, alianţele sînt temporare. Performanţa este o pisică închisă într-o cuşcă şi cocoţată deasupra cîinilor care trag în atelaj. Cei prinşi alăturat în jugul de hamuri conlucrează în a-l muşca de coadă pe liderul haitei, însă în cazul în care obiectivul ar fi îndeplinit, n-ar ezita o secundă să-şi sfîşie fostul aliat.

Deja totul e pe faţă, nu se mai mîrîie, se latră şi se urlă la lună. Oameni care în trecut au dat mită în mod public îi acuză acum pe alţii că şi-au însuşit lecţia. Introducerea cuvîntului „cred” în actul de acuzare public – „cred că Mureşan s-a dus cu banii direct la şeful arbitrilor” – este, într-o lume bolnavă, cea mai eficientă formă de punere la adăpost în faţa unei eventuale chemări în faţa unei comisii. Trăind mereu la graniţa dintre lege şi fărădelege, aceşti oameni au învăţat şi vorbele care funcţionează în aceeaşi zonă.

Oricum, sînt precauţii inutile. Nimeni nu-i va pedepsi, indiferent ce-ar spune. Stăpînii sînt la adăpost de turbarea lor, pe care o lasă să se dezvolte liberă. Avem de-a face cu un atelaj în care fiecare element – că e uman sau animal – e strîns legat de celălalt prin hamuri. Apelul lui Ionuţ Lupescu la instanţele civile arată o schimbare de mentalitate totuşi s-a produs. Să ne amintim însă că acum ceva timp, cînd respectivele instanţe au încercat să se implice în curăţarea fotbalului românesc, toate celulele bolnave s-au unit într-o reacţie de respingere la adresa grefei ce-ar fi putut însănătoşi, măcar parţial, sistemul.

Ne aflăm în acea zonă denumită „ochiul ciclonului”, unde calmul e înconjurat de forţe distrugătoare în mişcare şi introducem aer sub presiune într-o bombă care e pe cale să explodeze. Cînd fotbalul românesc va sări în aer, ne va împroşca pe toţi cu bucăţi de blană şi fragmente scîrboase de discurs. Ceva mai încolo, în Europa, suflul produs de fotbalul românesc va avea însă, ca şi în acest an, efectul distrugător al unui fîs.

Să ne amintim de viitor

La acest ceas de împliniri măreţe, nu ar fi cazul să ne gîndim la centrele pentru copii şi juniori?

După calificarea la Euro 2008, contractul lui Victor Piţurcă a fost prelungit pînă în 2010. Potrivit Gazetei, selecţionerul pregăteşte o strategie pe termen lung, monitorizînd cîţiva fotbalişti tineri din campionatul intern, pentru a face schimbul de generaţii din timp.

După mult timp, în care am avut parte de 3 calificări la competiţii majore ratate, în fotbalul românesc se aud din nou cuvintele „strategie pe termen lung” şi culmea!, în aceeaşi propoziţie. Ultimii care le-au rostit au fost Mircea Lucescu şi Ladislau Bölöni, în toamna lui 2004, pe vremea cînd se aflau pe lista lui Mircea Sandu ca variante pentru ocuparea postului de selecţioner, la care pînă la urmă a acces Piţurcă. Să vorbeşti însă despre proiecte în acei ani, cînd viziunile durau pînă la apariţia ciorbei de burtă iar viitorul avea dop, era ca şi cum nu doar ai pomeni de funie în casa spînzuratului, dar i-ai mai duce cadou şi-o bucată de săpun.

De obicei, gîndirea unei strategii pe termen lung se începe după un eşec de proporţii. Atunci e momentul cel mai bun pentru o operaţie chirurgicală de curăţare a organismului. Cazul Franţei după ratarea calificării la CM 1994 e binecunoscut. La noi nu a fost posibilă, deşi am avut 3 ratări consecutive, pentru că operaţia ar fi trebuit începută exact prin tăierea capului, iar acesta nu era atît de prost încît să se pună singur sub lama ghilotinei. Aşa că a folosit tragerea de timp şi strategia îndelung experimentată de-a lungul istoriei noastre a gîndirii pe termen scurt.

„Măria ta, năvălesc unii! Ce porunceşti?”. „Otrăviţi fîntînile şi pîrjoliţi lanurile!”. „Şi pe termen lung?”. „Le lăsăm aşa, că poate se-ntorc”. Ori, mai în zilele noastre: „Dom’ primar, ninge”. „Nu se poate! În ce lună sîntem?”. „Ianuarie”. „Unde sînt utilajele?”. „Sub zăpada de anul trecut”. „La naiba, iar ne-a luat iarna pe nepregătite!”.

Spre deosebire însă de ce se întîmpla în urmă cu trei ani, Mircea Sandu are acum putere, influenţă şi mai ales timp. Umbra protectoare a lui Michel Platini stă deasupra lui ca Băsescu peste Boc. Arbitrii nu mai ne fură din casă, mai nou chiar vin cu mici atenţii. Avem un stadion naţional în construcţie – de data aceasta, cu garanţii credibile că va fi terminat la timp -, un selecţioner confirmat pînă în 2010, chiar şi un plan comun de acţiune cu bulgarii pentru organizarea Euro 2020. E foarte bine că Victor Piţurcă îi monitorizează pe tinerii fotbalişti din campionat, dar nu ar trebui să ne aducem aminte şi de centrele pentru copii şi juniori?

Lăsată în seama patronilor de club, această problemă nu va fi rezolvată niciodată, întrucît majoritatea au interese cu bătaie scurtă şi nu văd mai departe de primul tun. Din acelaşi motiv îşi schimbă antrenorii chiar mai des decît maşinile, pentru ei obţinerea profitul pe termen lung se traduce prin: „Profit acum cît pot”.

Altfel, în 2020, cînd mămăliga nu se va consuma cu caviar, ci cu castraveţi, e posibil ca străinii să vină iar la noi în ţară şi să ne găsească tot cu lanurile pîrjolite, rugîndu-ne de Torje să revină la echipa naţională.