Habibou şi-a revenit, dar fotbalul nu se simte bine. Putem răsufla uşuraţi?

O lovitură în gît, un jucător prăbuşit pe teren, transportat apoi la spital în duba unui localnic. Acesta e o secvenţă din fotbalul zilelor noastre, un sport „bărbătesc” care nu se mai poate juca fără spatulă, pipă, balon Ruben şi seringă, dar care se poate lipsi de o ambulanţă pe marginea terenului.

Comportamentul marocanului Rabeh nu e nou pe terenul de fotbal. Faulturi pentru care acum un sfert de veac Gentile era considerat „măcelar” se practică acum în mod curent. Doar arta de a lovi fără a fi văzut şi-a perfecţionat mijloacele de exprimare. Aţi observat, deşi Habibou a fost pocnit de două ori – o dată în aer, a doua oară pe sol, în timp ce a treia tentativă a eşuat, întrucît francezul deja cădea -, nimeni nu a văzut şi jocul a continuat. Fotbalistul care loveşte şi-a perfecţionat tehnica, asemenea omului de ordine care învaţă să bată fără să lase urme.

Un sport de contact are un set de norme, scrise ori nescrise, de care practicanţii ţin cont. Fiind un teren minat, fiecare e un gardian grijuliu al propriilor gesturi, pentru că un singur pas dincolo de graniţă poate aduce accidente grave. Rareori veţi vedea, în rugby, placaje la nivelul gîtului, sau, în hochei, blocarea adversarului la mantinelă cu crosa ridicată. Nu pentru că sînt neregulamentare, ci, în primul rînd, pentru că sînt foarte periculoase. Paradoxal, în aceste sporturi cu adevărat bărbăteşti, rareori se depăşeşte nivelul stabilit de regulament, întrucît jucătorul este protejat chiar de către adversar. Pînă şi momentele de bătaie din hochei au un cod nescris: combatanţii îşi leapădă căştile, crosele şi mănuşile, de-abia apoi se pocesc.

Fotbalul, deşi neasimilat ca sport de contact, nu are asemenea norme. Coturile în gît sau în figură au înlocuit tragerea de tricou a adversarului scăpat singur către poartă, gest vizibil, nesportiv, neregulamentar, ce nu prezintă riscuri de vătămare, dar care atrage eliminarea. Săritura la cap în timpul căreia braţele nu caută doar să păstreze echilibrul corpului, ci se proptesc în figura sau gîtul adversarului, atacul prin alunecare cu talpa ridicată, care poate prinde în pîrghie piciorul, săritura cu un picior ridicat a portarului la un balon înalt, aplecarea sub un jucător aflat în săritură, astfel încît acesta să cadă direct în cap, acestea sînt metodele perverse prin care ai şansa de a scăpa nepedepsit.

Marc Vivien Foe, Mişa Klein, Cătălin Hîldan, Ştefan Vrăbioru, Antonio Puerta, Miklos Feher. Nici nu mai au importanţă motivele deceselor, că au fost substanţe interzise, lovituri recepţionate ori deficienţe din naştere, ci că aceşti oameni au murit de tineri pe un teren de fotbal, că s-au surpat sub ochii nedumeriţi ai celorlalţi şi, în ciuda spatulelor, baloanelor, tuburilor şi a defibrilatoarelor, ei nu s-au mai ridicat niciodată.

Meciul Steaua – Levski nu a mai fost reluat, dar fotbalul se va relua. A fost doar o sperietură. Habibou se simte bine, a mai rămas 48 de ore în spital pentru ca medicii să se asigure că se află „în afara oricărui pericol”. Nici un fotbalist nu este însă „în afara oricărui pericol”.

Cuvintele comentatorilor de la sport.ro, atunci cînd nedumerirea a început să se transforme în teamă, sînt foarte sugestive: „Cei din echipa medicală încearcă, folosind ustensilele din trusa de prim-ajutor, să-i ofere şansa lui Habibou de a respira”. Pentru că ăsta e adevărul, dragi prieteni: fotbalul a devenit o activitate în urma căreia şansa de a respira se poate pierde, temporar sau definitiv.

O fotografie spune povestea unui fotbalist care putea improviza la nesfîrşit.

Ţineţi minte fotografiile alb-negru de pe vremuri, din “Sportul”? Aveau această emoţie pe care pozele color, în ciuda miilor de pixeli şi de nuanţe în plus, n-o pot recrea. La fel se întîmplă cu CD-ul, care, în ciuda perfecţiunii sale, nu va avea niciodată acel sunet cald, înfăşurat în pîrîituri, al discului de vinil.

Şi iată-l pe Marcel Răducanu înscriind în poarta celor de la Young Boys Berna, într-o fotografie – aparţinându-i lui Peter Clement – ce are ceva din tensiunea unui tablou pictat de Delacroix. Bara desparte două lumi, iar Marcel pare un pescar săltând năvodul în care peştii deja se zbat. Apărătorul din picioare seamănă cu un om căruia ultimul tramvai i-a fugit de sub nas. Portarul mai are încă dorinţa de a interveni, dar privirea-i de copil pîndeşte despachetarea cadoului. Fundaşul cu spatele, probabil ultimul culcat la pămînt de fentă, are poziţia celui care dimineaţa se ridică puţin din pat să privească ceasul, apoi se culcă la loc.

Iar al nostru ce face? Râde. Ce altceva să facă? Parcă îi pare puţin rău că trebuie să dea gol, ca atunci cînd filmul care ţi-a plăcut atîta se îndreaptă către încheiere.

Şi nu e doar o secundă atipică, prinsă din întâmplare şi întemniţată în aparat. Nu, Răducanu a fost unul dintre acei jucători de fotbal pentru care scopul nu era neapărat golul, ci însuşi jocul. Un muzician care, deşi partitura i-a fost smulsă de vînt, continuă să cînte, ridicînd sala în picioare.

Există oare un explorator pornit la drum, fie că despică hăţişurile junglei sau pe cele ale propriilor întrebări, care să fi ştiut exact ce caută? Aşa pleca Marcel Răducanu în dribling, ca globetrotter-ul ce înşiră în calea sa oameni, locuri, întâmplări, făcând autostopul ori sărind în vagoanele de marfă. Episodul în care a fentat tot ce i-a ieşit în cale şi, ajuns în faţa porţii, a şutat spre centrul terenului exact asta spune: şi oamenii speciali pot fi luaţi de vârtej, însă numai de unul stârnit de ei.

Driblingul e fotbalul care merge cu mâinile în buzunare pe stradă, fluierînd. Şi de-asta moare, pentru că oamenii ştiu astăzi foarte bine unde vor să ajungă şi care e drumul cel mai scurt până acolo.

Dar poza asta joacă fotbal chiar mai bine ca AC Milan. Scoateţi din ea tot ce se află în jurul lui Răducanu. Chiar şi mingea, deşi am serioase dubii că veţi putea să i-o îndepărtaţi. Nimic nu se schimbă. Rămîne acelaşi om care se simte bine cu el însuşi, fie că dansează o gigă sau că tocmai a şutat într-un capac de bere. Dacă în acest timp ascultaţi şi o melodie veselă, gen “Octopus’s garden” a grupului Beatles, efectul e desăvîrşit.

Aşa că nu da gol, Marcele! E prea devreme. Ţine mingea, fă un un-doi cu bara, strecoar-o pe sub varul tuşei, scoate-o din fanionul de la colţ şi nu ne-o mai da niciodată înapoi, pentru că, se vede treaba, nu prea am ştiut ce să facem cu ea.

Cel mai mare şahist al tuturor timpurilor a fost toată viaţa urmărit de propriii demoni

1. Cf3, Cf6. În 1957, la 14 ani, a cîştigat pentru cea de-a doua oară consecutiv titlul de campion la juniori al SUA, realizînd 8,5 puncte din 9 posibile. 2. c4, g6. În primul meci, a intrat la masă la zece minute după ce ceasul deja pornise. 3. Cc3, Ng7. Era ras în cap şi purta tenişi de culori diferite. 4. d4, 0-0. În pauze, a jucat circa 30 de partide de şah rapid cu principalul său contracandidat la titlu şi le-a cîştigat pe toate. 5. Nf4, d5. Deşi avea la dispoziţie 5 minute, nici una dintre victorii nu i-a luat mai mult de 60 de secunde.

6. Db3, d:c4. În acelaşi an, a devenit pentru prima oară campion al Americii la seniori, rămînînd şi astăzi cel mai tînăr învingător din istoria competiţiei. 7. D:c4, c6. În acea perioadă, studia şah 14 ore pe zi, dormind prin rotaţie în trei paturi, în faţa fiecăruia aflîndu-se o tablă de şah. 8. e4, Cbd7. În 1970 şi 1971 a cîştigat 20 de meciuri la rînd împotriva unora dintre cei mai puternici jucători ai lumii, incluzînd un 6-0 cu Taimanov.

9. Td1, Cb6. În timpul celei de-a doua partide din întîlnirea pentru titlul mondial din1972 cu Boris Spassky, deranjat de camerele de luat vederi, s-a ridicat de la masă şi a părăsit sala. 10. Dc5, Ng4. Pînă atunci, nu-l învinsese niciodată pe Spassky, care în respectiva întîlnire avea deja 2-0. 11. Ng5, Ca4. În acele partide, a folosit de cele mai multe ori deschideri pe care nu le jucase niciodată. 12. Da3, C:c3. În partida a şasea, considerată drept capodopera sa, a deschis pentru întîia oară în cariera lui cu pionul de pe coloana c. 13. b:c3,C:e4. Victoria l-a făcut pînă şi pe Spassky să aplaude minute în şir. Scorul final a fost 12,5 – 8,5.

14. N:e7, Db6. În 1975, trebuia să-şi apere titlul mondial împotriva lui Anatoli Karpov. 15.Nc4, C:c3. A pus 64 de condiţii pentru a disputa întîlnirea, printre care şi una în care cerea ca toţi cei aflaţi în sală să aibă capetele descoperite. 16. Nc5, Te8 şah. I s-au îndeplinit 63. 17.Rf1, Ne6!! A refuzat şi a renunţat la titlul mondial, retrăgîndu-se din şah.

18. N:b6, N:c4 şah. Avea un coeficient de inteligenţă de 180, specific geniilor. 19. Rg1,Ce2 şah. A făcut doar doi ani de liceu, după care s-a retras, spunînd că profesorii nu au ce să-l înveţe. 20. Rf1, C:d4 şah. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl adevărat, un inginer maghiar despre care se spune că a lucrat la fabricarea bombei atomice. 21. Rg1, Ce2 şah. Cu mama sa, Regina, care l-a susţinut în ciuda greutăţilor, ajungînd să se lege cu lanţuri în faţa Casei Albe, a întrerupt timp de foarte mulţi ani orice legătură. „Mă stânjenea”, a explicat. 22. Rf1, Cc3. „Totul e permis, dacă duce la victorie. Poţi sacrifica şi regina, pentru că doar regele e important. Nu-i aşa, tată, oriunde ai fi?”, a declarat.

23. Rg1, a7:b6. La un an după CM de şah rapid din 1970, a reprodus din memorie toate cele 22 de partide jucate, însumînd peste 1.000 de mutări. 24. Db4, Ta4. Sunînd acasă la un prieten islandez, i-a răspuns fetiţa acestuia, care i-a spus în limba respectivă că părinţii nu sînt acasă. 25.  Db6, C:d1. Peste cîteva ore, deşi nu cunoştea deloc limba, a reprodus perfect conversaţia. 26. h3, T:a2. „A fost cel mai mare geniu coborît din Raiul şahului. Mutările lui erau dictate de îngeri”, a spus despre el Mihail Tal.

27. Rh2, C:f2. Deşi cerea sume imense pentru a juca, renunţa cu uşurinţă la bani. 28.Te1, T:e1. Dacă ar fi cîştigat întîlnirea cu Karpov din 1975, ar fi luat 50 de milioane de dolari, la cursul actual. 29. Dd8 şah, Nf8. Pe durata întîlnirii din 1972 cu Spassky, cameristele care îi făceau curat au primit mii de dolari.

30. C:e1, Nd5. Deşi evreu din partea mamei, a fost antisemit declarat, dînd multe declaraţii violente în acest sens. 31. Cf3, Ce4. După retragere, a trăit incognito în California, rupînd brusc şi definitiv orice relaţii cu prietenii de-o viaţă ce aminteau despre el în interviuri. 32. Db8, b5. În 1982, a scris despre cum a fost arestat, jignit şi torturat de poliţia din Pasadena. 33. h4, h5. Era anticomunist convins, suspectînd permanent că este ţinta unui complot al spionilor sovietici. 34. Ce5, Rg7. Purta numeroase cutii cu pastile la el, pentru a neutraliza o eventuală tentativă de otrăvire.

35. Rg1, Nc5 şah. În 1992, sfidînd embargoul impus de SUA Iugoslaviei, a rejucat întîlnirea cu Spassky în respectiva ţară. 36. Rf1, Cg3 şah. În faţa camerelor de filmat, a scuipat pe avertismentul trimis de guvernul american. 37. Re1,Nb4 şah. L-a învins pe Spassky şi a cîştigat peste 3 milioane de dolari, declarînd că nu va plăti niciodată impozit pentru ei. 38. Rd1, Nb3 şah. Pe 12 septembrie 2001, a afirmat că atentatul din New York este „o veste bună”.

39. Rc1, Ce2 şah. În 2005, a fost reţinut în Japonia pentru că avea un paşaport american anulat, urmînd să fie trimis în State. 40. Rb1,Cc3 şah. A cerut din captivitate cetăţenia islandeză, care i s-a acordat, şi s-a stabilit în acea ţară  pînă ce, acum două zile, a murit. 41. Rc1, Tc2 mat.

Dumnezeu să te ierte, Bobby Fischer.

P.S. Meciul reprodus este cunoscut drept „Partida secolului XX”, fiind cîştigat cu negrele de către Bobby Fischer, pe 17 octombrie 1956, la numai 13 ani, în faţa Marelui Maestru Internaţional Donald Byrne. Partida poate fi urmărită aici.

Alte meciuri memorabile, redate în cartea sa „Cele mai bune 60 de partide ale mele”, poti fi văzute aici. Cele mai interesante sunt cele cu Geller (1961), Tal (1961), Robatsch (1962), Bisquier (1963), Byrne (1963), Benko (1963), Fine (1963), Celle (1963)şi  Bednarski (1966).

Iată soluţia perfectă pentru a dobîndi tot ce vrei fără să cheltuieşti un ban

A fost odată ca niciodată un om care avea cam tot ce-şi dorea: oi, terenuri, partid şi fotbalişti. Era stăpîn peste atîtea turme, încît nici nu mai putea să le numere, deşi, mă rog, ăsta nu e chiar un indiciu.

Într-o bună zi, ieşind el din palatul aurit pe terasa aurită, fu străbătut de gîndul că exista totuşi ceva ce-i lipsea. Nu ştia cum să-i spună, şmecherie de lord?, fiţă de nobil?, dar ştia cam ce era. Simţea că trebuie să existe un semn al distincţiei, ceva mai presus de unghia degetului mic lăsată să crească în mod aristocratic.

A încercat întîi diverse bastoane, unele subţiri, de bambus, aduse din China, altele de cedru din Munţii Libanului. A cumpărat chiar şi toiagul din abanos cu măciulie de fildeş al lui Churchill, dar nu a reuşit să şchiopăteze discret, ca un colonel englez în rezervă. Mereu uita care e piciorul cu probleme şi şchiopăta cu amîndouă, ca să fie sigur. Cînd se oprea din mers, era şi mai rău. Din obişnuinţă, se sprijinea cu antebraţele încrucişate pe baston  şi cu bărbia deasupra, aşa că toate s-au făcut praf.

I-a fost adus un monoclu, dar, cu atîtea griji pe cap, omul uita de el şi-l pierdea mereu prin ciorbă. Nici ochelarii cu rame subţiri aurite n-au rezistat prea mult: i-a spart încercînd să-şi şteargă lacrimile, după o criză de rîs. Pe cele cîteva pălării încercate s-a aşezat şi, deşi îl tenta noul look, cu nimb ca al sfinţilor, a trebuit să renunţe.

Ideea salvatoare i-a venit dintr-un afiş electoral cu chipul lui, pe care o mînă răutăcioasă adăugase cu markerul nişte detalii. „Asta e soluţia! Am nevoie de o mustaţă!”, a tunat omul şi toţi au răsuflat uşuraţi. Într-adevăr, spre deosebire de capul său, unde spaţiul dintre buza superioară şi nas era la fel de gol precum cel dintre sprîncene şi podoaba capilară, figura din afiş era împodobită cu o mustăcioară îngustă.

Şi ce simplu era! O mustaţă este, în fond, o mică echipă de fotbal ce-ţi poate îmbunătăţi imaginea. E gratis, dar faptul că n-o poţi lua cu banii jos este şi un dezavantaj. Un timp trebuie să înfrunţi mîncărimile, firele rebele nu pot fi trimise la echipa a doua, iar golul din mijloc nu se astupă cu vorbe, ci cu tuş. Totuşi, cele cîteva fire sînt capabile să-ţi ofere ceea ce nici o donaţie ori program politic nu reuşesc. În cîteva zile poţi deveni hotărît ca Stalin, genial ca Einstein, abil ca Poirot, îndrăzneţ ca D’Artagnan şi seducător precum Clark Gable.

O mustaţă! Da, dar care? Imediat, toate resursele clubului au fost afectate pentru atingerea ţelului. DVD-urile cu fotbalişti au fost şterse – şi aşa se vedeau prost -, iar în locul lor au fost înregistrate imagini cu mustăcioşi celebri. Un scouter, cel care-l remarcase pe Surdu pe o casetă filmată la nuntă, a făcut imprudenţa să propună modelul Freddie Mercury şi a zburat imediat. Consilierul care a sugerat varianta Dali a avut aceeaşi soartă, deoarece stăpînul nu dorea să semene cu o parcare.

Partea proastă e că omul nostru vrea să dobîndească în acest mod nu una, ci toate calităţile posibile,  deci are nevoie de o mustaţă universală. Partea bună e că, după declaraţia sa, nu va apărea în public sau la televizor pînă ce aceasta nu-i va  răsări, în toată perfecţiunea ei, pe chip. Aşteptînd acest moment, nu putem decît să sperăm că modelul ales este Ion Ţiriac.

Să lăsăm fotbalul înzăpezit, măcar pentru un timp. E vremea sporturilor de iarnă.

Există în istoria sportului un moment extrem de important: apariţia mingii. Până atunci, putem doar presupune că oamenii concurau între ei în probe de genul cine fuge mai repede, cine e mai puternic ori cine sare mai departe. Acel moment a schimbat însă definitiv lucrurile. S-au deschis noi căi întru spectacol, dar sportivii nu s-au mai raportat niciodată la ei înşişi – ori la adversar – în mod direct, ci prin intermediul unui obiect de recuzită.

Mingea a apărut împreună cu un teren de ţintă bine delimitat. Un obiect devine preţios doar dacă îl duci undeva, aşa cum o comoară aflată în pământ nu înseamnă nimic, dar drumul parcurs între locul descoperirii şi vitrină precum şi aşezarea în raft îi pot conferi semnificaţie. În unele sporturi, spaţiul-ţintă este o poartă, în baschet e coşul, în volei întreg terenul adversarului. În rugby – care este de departe cel mai complex sport – există şi poartă, şi teren de ţintă, iar mingea se atinge şi cu piciorul şi cu mîna, către înainte, dar şi spre înapoi. Continue reading →