Cine va scoate brichetele din foc?

Avem un nou „moment zero” în fotbal. În sensul că măsurile adecvate de oprire a violenţei lipsesc cu desăvîrşire

„Bricheta e în birou la LPF”, scrie Gazeta şi deja te umflă rîsul. Parcă vezi bricheta anchetată de către conducătorii fotbalului românesc. „O să spui şi gazul pe care l-ai supt! Cine te-a introdus pe stadion? Cine te-a aruncat? Vorbeşte!”, şuieră un anchetator. „Priviţi, e deghizată! Are cămaşă de plastic”, arată altul. „Bine că a fost Bic şi nu Zippo”, conchide observatorul. „Lasă asta! Bine că n-a aruncat-o aprinsă. Ardeam toţi ca şoarecii”, sare un oficial.

Pe bune, nu e cam tîrziu pentru acţiuni de genul „Prinde bricheta, scoate-i gazul”? În orele de după meci, toţi aceşti lideri – pe care-i altfel îi vedem la fiecare buletin de ştiri – erau de negăsit. E ca şi cum preşedintele şi primul ministru, în cazul unui cutremur, şi-ar închide telefoanele mobile.

Imaginile prezentate pe postul Realitatea arată limpede un lucru. Cîţiva indivizi au aruncat cu obiecte în direcţia unui grup de oameni aflaţi pe o suprafaţă de doar cîţiva metri pătraţi. Erau acolo, pe lîngă arbitrul Deaconu şi asistent, jucători de la ambele echipe şi un medic. Cum e greu de crezut că lansatorii aveau un dispozitiv calibrat cu laser, care poate nimeri capul de arbitru de la 20 de metri, e clar că aceşti oameni vor arunca orice în direcţia oricui, cu riscul de a lovi pe oricine.

Ei pot fi, la nivel declarativ, suporteri ai unei echipe, însă de fapt nu le pasă de nimic. Deşi gesturile lor violente sînt făcute sub protecţia anonimatului, nimic nu îi deranjează mai mult decît propriul anonimat. Vor găsi mereu metode de a introduce proiectile în incinta stadionului: ascunzîndu-le în zonele intime, în tălpile false ale pantofilor, folosind carcase de telefoane mobile, pixuri, chei sau monezi.

Ce facem însă cu libertatea celor 99 la sută care nu vin la stadion pentru a se despărţi de brichete şi de telefoane mobile? Mai important decît scorul pe care comisiile îl vor stabili pentru Rapid – Steaua este rezultatul partidei dintre aceste categorii. Altfel, publicul majoritar va tinde să devină facţiune, iar gaşca majoritate.

Ce e de făcut? De exemplu, să ne îngrijorăm mai puţin după producerea evenimentului, în zeci de talk-show-uri televizate şi de ediţii speciale. Privindu-le, orice „lansator de obiecte” se va simţi important şi va crede că gestul lui chiar înseamnă ceva. Ca urmare, va putea oricînd fluiera sfîrşitul meciului din tribune, cu o brichetă.

Apoi, ar fi bună o campanie împotriva violenţei, dar nu cu patroni, investitori, acţionari şi finanţatori. Aceşti oameni au exact aceeaşi mentalitate ca agresorii din tribune, doar că nu aruncă obiecte, ci vorbe, ameninţări şi insulte. Degeaba ar spune, de exemplu, domnii Iancu, Becali sau Borcea „Stop violenţei!”, cît timp ei o generează în mod constant, degeaba ar scrie presa „Terminaţi războiul!”, cît timp cuvîntul „război” a fost ani de zile nelipsit din titluri, atît în ziare, cît şi pe micul ecran.

Dacă însă nişte jucători aprigi în teren, dar normali în viaţa de zi cu zi – precum Rădoi, Marius Constantin, Alexa sau Mărgăritescu – ar susţine împreună acest demers, lucrurile s-ar putea schimba. Deşi unii au făcut gesturi de incitare sau violente, măcar lor li se pot găsi scuze. Pînă la urmă, fotbaliştii rămîn singurii oameni credibili din această activitate, care s-a ridicat în primul rînd prin munca lor. Şi ei conştientizează faptul că s-a născut o categorie de public pentru care nu mai contează atît de mult să nimerească un adversar sau un arbitru, cît să nimerească pe cineva.

Nu e drept să le cerem jucătorilor acest lucru – pentru că ar însemna să scoatem din foc, cu mîna altora, nu doar nişte castane, ci nişte brichete care stau să explodeze -, dar e necesar. A sosit vremea ca ei, în primul rînd, să-şi recupereze meseria, a sosit vremea ca actorii principali să vorbească, iar figuranţii care au creat, încurajat şi acceptat acest spectacol, doar pentru a deveni vedete, să mai şi tacă.

Omul ca o cifră

Duelul dintre Gazeta şi ProSport se poartă şi în mediul virtual, iar argumentul principal este lungimea sabiei

Nu ştiu dacă dumneavoastră o faceţi, dar eu urmăresc cu interes şi amuzament duelul încins pe bloguri o dată cu relansarea ProSport, în principal între Gusti Roman (director executiv GSP, www.gustiroman.ro) şi Robert Berza (Internet Business Unit Manager la ProTV, www.therobi.com). E o polemică în care, aproape firesc, fiecare încearcă să scoată în evidenţă doar realizările propriei publicaţii electronice – adică www.gsp.ro, respectiv www.prosport.ro -, nu şi pe cele ale concurenţei.

Omul = 1

Altceva e însă interesant. Mărul discordiei îl constituie doar cifrele, fie că este vorba de statistici, vizitatori, vizitatori unici, creşteri sau tendinţe. În acest duel nu am întîlnit argumentul „Noi tratăm mai atent şi alte sporturi decît fotbalul” ori „La noi sînt reportaje şi cronici de meciuri mai bune”, adică argumente legate de conţinut.

Motivul îl constituie faptul că principalele site-uri sportive fac parte dintr-o lume în care nu numai că „mărimea contează”, ci „numai mărimea contează”, şi unde succesul se exprimă exclusiv prin cifre. E ca şi cum ai stabili valoarea unui automobil doar măsurîndu-i dimensiunile ori ai aprecia frumuseţea unui tablou prin simpla numărare a oamenilor strînşi în faţa lui.

Judecata sumară care funcţionează în plan individual – de tipul „cîştigi bine, eşti un om de succes” – reprezintă şi în competiţia de pe Internet unicul indice de performanţă. Aici, omul= 1, iar click-ul lui “Pleşu” = click-ul lui “gigi_16”. Indiferent cine apasă pe mouse, el nu poate însemna nici 1,01, nici 0,99. Paradoxal, acest simplist sistem de valori este unul democratic, asemănător votului universal din sistemul electoral. Chiar şi finalitatea e aceeaşi: subiectele care obţin un număr mare de voturi (sau vizualizări) sînt alese, capătînd o pondere ridicată în formatul electronic.

Continue reading →

Viitorul presei sportive

Lupta dintre ProSport şi Gazeta precum şi apariţia de noi posturi TV dedicate sportului anunţă creşterea profesionalismului în media de specialitate

Articolul de opinie. Deja văd trimiterea: „Citeşte un tulburător de emoţionant articol incendiar despre voleiul pe plajă feminin din Brazilia. Click aici pentru a mări”.

Emisiunea de analiză fotbalistică. Vor apărea formate noi, revoluţionare. De exemplu, moderatorul şi cîţiva invitaţi vor fi aşezaţi la o masă. Moderatorul va citi rezultatele etapei, apoi se va trece la urmărirea fazelor controversate. Se va cere reluarea de 9 ori a aceleiaşi faze, eventual un zoom. Cei din studio îşi vor da cu părerea, precizînd însă că „nouă, din studio, ne este uşor să judecăm, însă arbitrul trebuie să decidă în cîteva fracţiuni de secundă”. Moderatorul va anunţa că la telefon se află X, preşedintele clubului Y, care doreşte să intervină. „Bună seara dumneavoastră şi invitaţilor dumneavoastră”. Va începe cearta. Se va mai pune faza de 16 ori. „Daţi înapoi, la momentul pasei. Opriţi aici!”. Nu se va ajunge la nici o concluzie. La sfîrşit, moderatorul va citi meciurile programate în următoarea etapă şi-şi va lua rămas bun de la telespectatori, dîndu-şi o nouă întîlnire pentru data viitoare.

Televiziuni de sport. În curînd vor fi atîtea canale sportive, încît fiecare component al lotului naţional de fotbal va putea lua de nevastă o prezentatoare.

Ştirea TV. În momentul de faţă, ştirea sportivă e ca emisiunile acelea în care o fată urîţică este fardată, coafată şi îmbrăcată de specialişti, iar la sfîrşit apare ca o zînă. Cea mai bună ştire nu înfăţişează un fapt, ci pe cineva care-şi dă cu părerea asupra unui fapt. De exemplu, dacă astăzi Dumitru Dragomir rosteşte 5 propoziţii despre vînătoare, table, balet, modă şi cartofi prăjiţi, la jurnal vor fi 5 ştiri de sport. Pe viitor însă lucrurile se vor schimba. Dacă Dumitru Dragomir nu va spune nimic într-o anumită zi, la jurnal va apărea de zece ori ştirea: „Astăzi, Mitică de la Ligă nu a declarat nimic”, după care diverse personalităţi din fotbalul românesc vor fi invitate să comenteze motivele tăcerii „Oracolului din Bălceşti”.

Trecerea la pay-per-view. Pentru a se realiza o echivalare între costul necesar producerii unei ştiri şi valoarea ei de informaţie, jurnalele sportive vor putea fi urmărite contra sumei de 2 lei.

Interviul „la cald”. Pentru a nu mai fi luaţi prin surprindere de întrebările pline de imaginaţie ale reporterilor, fotbaliştii vor veni singuri în faţa camerelor de luat vederi şi vor spune „cum a fost” şi „ce au simţit”.

Internet. Se vor lansa site-urile „deltatulceni.ro” şi „fctargovisteni.ro”, iar „deceneu” şi „vişiniu” vor modera discuţiile pe Blogsport.

Ponderea „fotbal-alte sporturi” în ziare. Departamentele de marketing vor organiza concursuri de genul: „Găseşte, decupează şi trimite-ne singura ştire din ziar care nu se referă la fotbal”.

Nesfârşita luptă dintre Lance şi Marco

13 iulie 2000 a fost o zi obişnuită în care păcătoşii au urcat Golgota.

Ştiţi senzaţia aceea de uşurare când, în mijlocul visului, îţi dai seama că nu e real şi că tot ce trebuie să faci este să stai liniştit, aşteptând trezirea? Am avut-o noaptea trecută. Eram în puşcărie – o virgulă pusă greşit între subiect şi predicat -, când, printre atâtea feţe tatuate, pline de cicatrici, cu nasuri turtite şi ochi ca lama de cuţit, am zărit figura nobilă şi senină a lui Lance Armstrong.

Atunci am realizat: „Trezeşte-te, e un vis! Lance nu poate fi aici. Indiferent ce ar face, el nu ar fi niciodată condamnat”. Fapta lui nu ar fi fost admisă de nici un tribunal de pe lumea aceasta. Orice judecător ar citi actul de acuzare ar mototoli imediat hârtia şi ar arunca-o la coş. Nu poţi trimite un zeu în boxă când lumea are nevoie de matriţe morale, nu-l poţi îngrămădi alături de vieţaşi, sunt două substanţe care nu se amestecă, însă nu ca uleiul şi apa – care fac parte, totuşi, din aceeaşi lume-, ci ca lacrima de înger şi scrumul de ţigară.

Pentru că el, Lance Armstrong, străbătuse stratul invizibil, dar aproape de netrecut, ce separă lumea oamenilor de cea a miturilor. Era mai-mult-decît-bărbatul, prea mare pentru a mai putea fi mic, înfrânsese şi neiertătoarea boală ce-l atacase în chiar miezul bărbăţiei sale. Bicicleta lui plutea deasupra tuturor victoriilor noastre posibile şi claxona cu forţa sonoră a unui cor celest. Până şi numele părea dat de ursitoarele marketing-ului, o lance purtată de un braţ puternic.

În acest sport al oamenilor purtaţi de propriile picioare pe aripi circulare de maşină, trebuia să vină şi un moment de alegere a combustiei. Orgoliul sau eritropoetina? Cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, au ales benzina albă. Şi atunci, în mijlocul cursei, roţile au decis brusc să se despartă, fiecare a luat-o în sens opus, iar omul a căzut în nas. Dar nici un businessman nu poate acepta ca afacerea să-i crape, aşa cum nici un judecător nu ar dori ca balanţa justiţiei să se frângă în văzul lumii întregi şi zeiţa să ne facă semne cu ochiul peste legătura căzută.

Un singur om i-ar mai putea întinde lui Armstrong citaţia, dar nu mai este printre noi. Marco Pantani, ciclistul dovedit, hărţuit, înfrânt, piratul care şi-a urmat destinul până la ultimele-i consecinţe când, fugărit de toate flotele lumii, s-a retras într-un hotel din Rimini şi s-a predat sieşi. Când steagul negru cu tigvă şi oase cruciş se lăsa ca un giulgiu peste el, într-o altă parte a lumii, un om era înaintat la starea de drapel, înălţat în pulberea gloriei, fâlfâind maiestuos ca o aripă de înger pusă la uscat. Câteva luni mai târziu, când s-a auzit că Lance folosea aceeaşi ambrozie ca toţi muritorii, a ajuns şi el o rufă murdară, dar coşul era deja prea plin.

Îi văd şi acum urcând împreună Muntele Ventoux în 2000, doi evadaţi prinşi în cătuşele aceluiaşi lanţ, două săgeţi despre care credeam că aleargă spre ţintă, când ele de fapt fugeau de arc. Lance înaintează ca un actor pe covorul roşu, de parcă bicicleta nici n-ar fi, în timp ce, în spate, Pantani se târăşte printr-o mlaştină, împingînd ghidonul ca pe coarnele unui plug.

Aşteptăm finalul în vama ultimului vis, nehotărâţi încotro s-o luăm. Spre locul în care adevărul există, dar se plăteşte prin lacrimi şi căinţă, ori către păşunea pe care flutură o flamură cu o singură faţă, ca un ecran de cinema? Ei se îndreaptă către linia de sosire şi bicicletele li se înclină ca nişte penduluri bătînd la unison ultimele clipe ale visului. Un păcătos cîştigă lupta, dar îşi pierde viaţa, celălalt reuşeşte cumva s-o trăiască în continuare, pedalând în gol.

Noi ne trezim, ne întindem şi căscăm.

Actorul universal

Domnul Copos se întoarce, revine şi contraatacă. Parcă este al 1.264-lea episod din soap-opera „Dragoste şi putere în Giuleşti”. Pe ecran e mereu construit un mic motiv de îngrijorare, prezentat însă ca un potenţial cataclism, ca şi cum un dop de şampanie ar putea distruge întreg universul. Unul dintre actori se apropie de cameră pentru ca noi să-i vedem frămîntările dospind sub cutele îngrijorate ale feţei, în timp ce în planul depărtat, tulbure şi ameninţător, altcineva generează conflictul.

Zilele acestea, s-a aflat pentru a nu-ştiu-cîta oară în prim-plan, jucîndu-şi cu talent rolul de victimă. De-a lungul timpului, pe fundal s-au conturat pe rînd conspiraţia arbitrilor, DNA-ul sau Ministerul Transporturilor. Potrivit Gazetei Sporturilor, în ultimii 13 ani au fost 11 retrageri şi reveniri ale patronului la clubul care l-a consacrat. De fapt, domnia sa nu a pus niciodată presiune pe jucători sau pe antrenori, ci pe publicul care s-a înfiorat văzînd cum declară, cu glasul stins şi figura pe care se puteau citi toate nedreptăţile lumii, că renunţă la Rapid. Părea Hugh Hefner în reşedinţa Playboy, înconjurat de blonde cărora nu le mai vezi hainele de atîta piele, anunţînd cu tristeţe că divorţează pentru a n-a oară.

Nu ştiu dacă în persoana domnului Copos fotbalul românesc a cîştigat un investitor sau dacă filmul autohton a pierdut un interpret care putea juca orice. De exemplu, o comedie romantică în care patronul şi clubul, despărţiţi temporar de invidia şi de lăcomia celor din jur, rămîn la final împreună într-o deplină fericire fiscală. Un film de groază în care vampirul e cine-te-aştepţi-mai puţin. Antrenorul merge încet pe un culoar întunecos, întrebînd „Alo, e cineva aici?”, o uşă scîrţîie şi-ţi vine să strigi: „Vezi că e chiar în spatele tău! Te paşte o demitere!”, dar respectivul se întoarce şi spune: „A, dumneavoastră eraţi?”, apoi o mînă îl mîngîie pe creştet în timp ce nişte colţi i se înfig blînd în carotidă.

Şi rolurile de acţiune i se potrivesc ca o mănuşă. Motor! Eroul e cu spatele la zid, străpuns de zeci de lovituri de spadă. Sau respirînd anevoie în mijlocul incendiului, în timp ce pe figură se oglindesc flăcările ameninţînd să-l înghită. Ori în finala unui turneu de arte marţiale pe viaţă şi pe moarte, tăbăcit de un colos care se apropie să-i rupă gîtul. Cu glasul stins, eroul ne anunţă că de data asta totul s-a terminat … cînd, deodată, degetele pipăie ceva în interiorul buzunarului. E poza familiei ucise de ticăloşi sau medalionul prietenul pe care trebuie să-l răzbune. Bănuiesc că, în cazul domnului Copos, acel obiect este situaţia financiar-contabilă. Nu a clubului, aceea l-ar face să se arunce direct în săbii sau în flăcări, ci a domniei sale. „Hei, la naiba, mii de iahturi!, viaţa are sens”, îşi zice eroul şi sare în picioare mătrăşindu-i pe toţi duşmanii imaginari. Gata! Tăiaţi! Perfect!

În toţi aceşti ani, domnul Copos şi Rapidul s-au aflat în armonioasa relaţie dintre cireaşă şi tort. Moţul nu putea pluti în aer fără un postament din straturi moi, ar fi şi culmea să vezi o cireaşă nesusţinută de nimic văitîndu-se că prăjitura de dedesubt s-a acrit şi că nu-i aduce decît pierderi. În timp, graţie ştirilor sportive, tortul s-a micşorat în ochii noştri şi am ajuns să vedem doar cireaşa ajunsă pepene, clătinîndu-se în vîrf cît să nu cadă.

În ceea ce priveşte cariera cinematografică a domnului Copos, aceasta a ajuns la apogeu, numai că, după atîtea retrageri şi reveniri, relaţia sa cu clubul din Giuleşti începe să semene cu un film pentru adulţi.

Parcul cu P+10

Sportul bucureştean are deja doi jucători eliminaţi în meciul pe viaţă şi pe moarte cu imobiliarele

Bunicul a ţinut toată viaţa cu Progresul. Nu ştiu de ce şi chiar dacă ar fi trăit mai mult, nu cred că aşa ceva se poate explica. În plus, cei dinaintea noastră ţineau altfel cu echipele lor. Nu se organizau în grupuri, facţiuni sau brigăzi, nu vandalizau tramvaie, nu se întîlneau înaintea meciurilor să se bată. Erau prea bărbaţi pentru asta. De exemplu, făcuseră războiul.

Bunicul a murit înainte ca tribunele de metal să fie luate pentru construcţia stadionului Victoria. Nu şi-a văzut echipa favorită ajunsă în Divizia C sau jucînd pe alte stadioane, ca un cuc al fotbalului românesc. Cînd, după Revoluţie, Progresul a revenit în A, doar o mînă de oameni mai era în tribună. Prea puţini pentru o societate care învăţa să numere şi care se agaţă de acest gest ca de unicul mod de viaţă posibil, uitînd că istoria tratată ca afacere nu e niciodată o investiţie rentabilă. Spectatori, datorii, plăţi, balanţe, la final tragem linia, iar dacă dă cu minus radem.

Un comunicat al BNR precizează că se va desfiinţa doar clubul sportiv, nu şi cel de fotbal. Să nu ne păcălim însă. E o chestiune de timp. În 1865, Cuza a donat prin decret domnesc terenul primei grupări cu caracter sportiv din România, „Societatea de dare de semn”.

Astăzi, sportul nu prea mai dă semne de viaţă, zace pe un pat de spital, doctorii finanţelor vin la capătul patului, consultă fişa, clatină uşor din cap şi trec mai departe. Nu sînt şanse. Nu sînt bani. Nu e timp. Ca şi Stadionul Tineretului, un alt spaţiu dăruit de un domnitor bucureştenilor pentru a face sport, Parcul cu Platani va fi, la un moment dat, decuplat de la aparate.

Am văzut în ultimii ani cum înaintează cartierele rezidenţiale în Bucureşti: îşi fac loc încet, iţindu-şi umerii de un alb strălucitori printre blocurile vechi, aşază, ca din greşeală, un picior de piatră peste un parc, următorul pas striveşte o bază sportivă, apoi o talpă cade peste o buză de lac. Înaintează inflexibile ca nişte trăgători scormonind o pădure după fugari şi pînă la urmă vom ieşi toţi cu mîinile ridicate.

Ce tragică ironie: să dispari din cauza ideii cuprinse în numele tău, aşa cum este ea azi înţeleasă în România. Este progresul miilor de ţevi de eşapament şi al muşuroaielor de blocuri, de sedii bancare, al trotuarelor îngustate, al copacilor tăiaţi pentru a face loc unui borcan de zece etaje. Calculăm doar miile de euro ai metrului pătrat ultracentral, nu şi cît ne costă azi o respiraţie în Bucureşti, acest vast cimitir în care omul valorează mai puţin decît locul pe care-l ocupă. Înaintăm în continuare pînă ce ne vom trezi cu spatele la zid.

Şi va veni o liniştită seară bucureşteană, cînd „Los Platanos” îşi vor căuta stadionul printre complexe rezidenţiale, dar atunci trompeta lor va suna ca un banal claxon.