Becali e de părere, Sandu crede, Mitică se îndoieşte, Turcu spune … noi aşteptăm să înceapă fotbalul 

După energia revărsată înaintea derby-ului, e greu de crezut că mai există suficientă pentru ca el să se şi joace.

Alegerea arbitrului a devenit un eveniment cu miză naţională. Nu mai era mult şi s-ar fi organizat o campanie electorală în toată regula, cu Augustus Constantin, Cristi Balaj şi Alexandru Tudor invitaţi să-şi expună platforma-program la toate posturile de televiziune. Ar fi primit întrebări încuietoare din partea moderatorilor despre ofsaidul pasiv şi condiţiile de întrerupere ale unui meci, în timp ce, în stradă, figurile lor ne-ar fi zîmbit semeţ din afişe, dintre candidaţii la primării.

De cînd a devenit arbitrul cel mai important om de pe teren? De cînd se joacă fotbalul în sistemul 1+22? Parcă dintotdeauna. Nu mai ţin minte cînd am auzit ultima oară „felicit echipa adversă, care a cîştigat pe merit”.

Dar e posibil ca asemenea vorbe să se fi rostit, dar să fi căzut la montaj. Avem o presă săracă în idei, care, dintre toate speciile jurnalistice, a dezvoltat doar interviul dintr-o întrebare – „Ce părere aveţi despre … ?” -, talk-show-ul şi articolul de opinie, alungînd – cu puţine excepţii – din paginile sau din programele sale reportajul şi ancheta.

Trăim în epoca în care ştirea generează o altă ştire, apoi bulgărele de nimicuri ne prinde şi ne duce la vale. Reporterii întreabă, preşedinţii de club răspund, reporterii întreabă, acţionarii răspund, reporterii întreabă, antrenorii răspund, apoi, înainte de oprirea camerei şi a microfonului, reporterii pun o ultimă întrebare. Un jucător răspunde, apoi, după cîteva zile, e suspendat pentru că a vorbit.

„Ce vreţi? Ne aflăm la porţile Orientului, unde totul e luat în glumă”, spunea acum mult timp Raymond Poincare. În mai bine de un secol am progresat. Luăm în serios exact ce-ar trebui să tratăm în glumă, înălţînd busturi de ipsos pe piedestale de microfoane.

Aşadar, prima repriză s-a încheiat şi am aflat că Alexandru Tudor va arbitra eternul derby. În meciul vorbelor va urma o pauză de 90 de minute, apoi va începe repriza a doua, mai disputată, mai îndîrjită, mai înveninată. Cîteva echipe vor petrece un timp în faţa porţilor Occidentului, răsfoind reviste în anticameră, după care se vor întoarce acasă, pe acest sol pe care nu poţi aclimatiza nimic şi unde cresc doar  vorbe.

Transmiţînd fazele finale ale acestei competiţii, ProTV se face vinovat de sabotaj împotriva fotbalului românesc

Nu mi se pare corect ca, atunci cînd în Liga 1 se joacă ultimele şi cele mai importante runde, cu puţin timp înaintea semifinalelor Cupei României, cînd se alege crema competiţiei, tu să televizezi în mod cinic Liverpool – Arsenal sau Fiorentina – PSV din Cupa UEFA. Colac peste pupăză, vine apoi şi Telesportul cu un Getafe – Bayern de excepţie.

De aceea mă bucur că ProTV a pierdut drepturile de televizare a Ligii Campionilor, dar nu e suficient. Bine ar fi fost să le cîştige DDTV. Un meci ca Liverpool – Arsenal trebuia difuzat înregistrat, pe la două noaptea, pe un ecran mititel în spatele tipului care seamănă cu Loredana Groza. El să ne citească rar din revista „Glasul Oltului”, în timp ce pe fundal, greu observabil, Walcott să alerge 40 de metri, să dribleze vreo 5 oameni, iar momentul golului să fie acoperit de o reclamă la şampania din pufoaică.

Nu-i poţi expune pe jucătorii din Liga 1 unor asemenea imagini şi să le pretinzi apoi să practice un sport care, măcar formal, e tot fotbal. Ce moral să mai aibă Miranda după ce îl vede pe Torres preluînd, răsucindu-se, driblînd şi şutînd, şi toate, culmea!, în aceeaşi fază, nu de-a lungul unui întreg campionat? Sau Bănel, văzînd cursa lui Walcott, pe care el ar putea-o face doar neînsoţit de minge?

Mai lăsaţi-ne cu morga lui Wenger, care nu ar gesticula nici dacă echipa sa ar pierde în minutul 97, printr-un gol cu mîna dintr-un ofsaid de 6 metri! Ştefan Stoica sau Dan Petrescu ar părea la fel de liniştiţi pe margine dacă posturile TV s-ar abţine să difuzeze imagini în mişcare de la meciuri. Şi gata cu „You’ll never walk alone”! Nu poţi arăta minute în şir zeci de mii de oameni care cîntă pentru echipa lor cînd în România fotbaliştii salută nişte tribune goale.

Performanţele echipelor româneşti din anii anteriori ne-au făcut un rău: acela de a crede că locul nostru e acolo. Sincer, nu e. Locul nostru e aici, unde mingea sare trei metri din preluare, unde golurile apar ca din întîmplare, iar apropierea finalului de sezon naşte nu partide superbe, ci blaturi plictisite. Să vrei, ca fotbalist român, să joci în Liga Campionilor după ce ai văzut Liverpool – Arsenal e ca şi cum ai fi spectator la o gală de lupte şi ţi-ai dori în mod sincer să urci pe scenă pentru a-i da o palmă malacului învingător.

De aceea sper că ProTV îşi va reveni – mai ales după ce Antena 1 ne-a oferit regalul unor lupte în cuşcă -, iar respectivele gale vor înlocui treptat spectacolul deprimant şi degradant al Ligii Campionilor. Măcar acolo, valorile pe plan intern şi cele pe plan extern sînt mult mai apropiate, iar cugetarea „Şi ei au tot două picioare” chiar se verifică, indiferent de cine se întoarce acasă cu ele paralizate.

Drumul torţei a devenit mai important ca rostul ei. Olimpiada în sine deja a dat în foc şi s-a ars

Zilele trecute, după o îndelungată suferinţă, s-a stins torţa olimpică. S-a stins, dar n-a plecat dintre noi, pentru că după cîteva ore a înviat veselă şi a vizitat Turnul Eiffel. O vedem în fiecare seară, la ştiri, condusă pe ultimul drum, mereu altul: prin Londra, Paris, San Francisco sau Buenos Aires.

„Torţa a fost urcată într-un autobuz …”, „Măsurile luate pentru paza şi protecţia flăcării olimpice …”. Din formulările reporterilor, din tonul vocilor şi privirile lor îngrijorate, ne dăm seama că obiectul a devenit persoană, ba chiar personalitate de prim rang. Banala emisie de gaze şi de fotoni e deplasată prin oraş cu onoruri şi precauţii, în mijlocul unei cohorte oficiale de bodyguarzi îmbrăcaţi în treninguri albastre. Analiştii se întreabă dacă numărul stingerilor este egal cu cel al aprinderilor, mai lipseşte interviul luat unui ochi de aragaz care să-şi exprime pîlpîind îngrijorarea faţă de starea de sănătate a celei mai importante flăcări din lume.

Prinşi în tot acest bulgăre mediatic ce se îngroaşă alunecînd la vale, spre Beijing, ne întrebăm dacă această ediţie a Jocurilor se pune, întrucît „pentru prima oară în istorie, flacăra olimpică s-a stins”. Strînşi în jurul focului, hipnotizaţi de strălucirea lui, nu vedem însă că Olimpiada deja a ars şi că nu mai poate renaşte din propria-i cenuşă.

Existenţa flăcării olimpice e transmisă în direct în toate colţurile lumii, de la naştere, prin renaştere, pînă la moartea prin asfixie. Competiţia sportivă în sine abia dacă mai contează, mai urmărit e acest bizar reality-show făcut parcă pentru piromani. Jocurile Olimpice devin mai puţin importante decît cei patru ani dintre ele. Sunt parcă doar scena unei campanii electorale pentru şefia Globului, pentru cucerirea nu doar a Afganistanului, a Tibetului sau a Irakului, ci a unui teritoriu flotant, anexat prin rotaţie: sportul.

Jocurile nu mai duc, ca în Antichitate, la încetarea tuturor războaielor, ci tocmai la începerea lor, purtate însă azi cu arma eficace a propagandei. Găzduirea a devenit o carte mergătoare, un atu distribuit doar marilor jucători, care o folosesc ca pe o formă de exhibiţionism al puterii. Cuvintele baronului Pierre de Coubertin au fost discret adaptate: „Important nu e să cîştigi, ci să participi la cîştig”.

Abia aştept, la Beijing, tipicul delir de grandoare coborît pe un stadion. Dragoni formaţi din cîte zece mii de oameni vor dansa cu stîngul pe tobă, navele spaţiale made in China vor coborî din văzduh, după care holograma lui Mao va da semnalul de începere a Jocurilor. Londra va merge mai departe. Sub generosul îndemn „O Olimpiadă pentru fiecare”, spectatorii vor primi o platformă virtuală, care va putea fi personalizată şi cu ajutorul căreia oricine va avea şansa de a deveni campion olimpic, în orice probă va dori.

La Soci, în 2014, nici nu îndrăznesc să mă gîndesc ce va fi. Probabil că miliardarii ruşi vor organiza ninsori fastuoase cu ajutorul bombelor meteorologice, iar o torţă olimpică „powered by Gazprom” va izbucni spontan dintr-un crater, în centrul stadionului. Putin va desprinde o bucată din calotă arctică şi o va face să treacă prin port, cu urşi polari dansatori pe ea, iar la sfîrşit, încins cu centura neagră de 10,5 dani, îi va invita pe liderii lumii în mijlocul arenei, să-şi măsoare forţele cu el.

Apoi, americanii vor face un pas gigantic pentru omenire şi vor muta Olimpiada pe Lună. Unele recorduri, cum ar fi cele de la săritura în înălţime, vor creşte nefiresc, dar măcar vom scăpa de această obsesie a flăcării şi a chinuitului ei drum prin mijlocul omenirii. Clasica torţă va arde în mîna Statuii Libertăţii, în timp ce, pe Lună, Obi-Wan Kenobi va coborî din nava spaţială şi îi va înmîna lui Neil Armstrong jr. noul simbol olimpic: o sabie laser cu şapte cerculeţe gravate pe mîner.

Torţa fie cu voi!

Cea mai bună idee din ultimul timp în presa sportivă este apariţia unui blog de şah la www.blogsport.ro/sah

Un pic de linişte, vă rog! În acest moment, cititorii „se luptă ca la Călugăreni” cu maestrul Gergely Szabo, într-o partidă colectivă. Nu sînt reluări din patru unghiuri cu „dă-i înainte, dă-i înapoi!” ale unei rocade,  nebunii nu se rostogolesc pe tablă, scuturaţi ca de friguri, cînd sînt capturaţi, şi nici turele nu cer cu gesturi nervoase oprirea cronometrului pentru tragere de timp. Nu e nimic „incendiar”, „exclusiv”, „senzaţional”, „emoţionant”, „memorabil”, „savuros” sau „de colecţie”, este doar ritmul normal al vieţii transpus pe o tablă de lemn. De aceea, felicitări, domnule Christiansen Sava, şi permiteţi-ne doar să chibiţăm un pic.

Era o vreme cînd planeta îşi ţinea răsuflarea în timpul unei partide de şah, cînd polii magnetici ai inteligenţei îşi dădeau mîna şi se aşezau la masă. Pe atunci, miza principală a sportului nu erau banii, ci orgoliul, acel bulgăre de foc ce creşte în sinea fiecărui cuceritor. Ghemuiţi în poziţia cerbilor gata de atac, împungîndu-se cu gîndurile şi cu privirile, şahiştii se detestau respectuos. Alehin îşi mîngîia demonica pisică, Capablanca frămînta măciulia de fildeş a unui baston, apoi degetele pipăiau piesa ca pe un trăgaci şi apăsau butonul ceasului ca pe declanşatorul unei bombe. „E rîndul dumneavoastră”.

Era o piesă de teatru în care tăcerea susţinea principalul monolog, nu un thriller în care maşini, poduri şi clădiri explodează în fiecare scenă, pentru ca tu, spectatorul, să te poţi simţi plin, dar nu împlinit. Un duel cu reguli stricte, purtat în condiţii egale, ce permitea două forme de măreţie: cea de a te recunoaşte învins şi cea de a fi nemilos. O scenă a faptelor mici, dar semnificative, nu una a cuvintelor mari care nu spun nimic, pentru că, vorba lui Emanuel Lasker, „pe tabla de şah, minciunile şi ipocrizia nu au viaţă lungă”.

Lasker, Alehin, Capablanca, Euwe, Steinitz. Au rămas doar nişte fotografii cenuşii, din care privirile lor scapără. Pe acest blog li se deschide însă mereu testamentul şi oricine poate moşteni ceva. Executori sînt cele şaisprezece piese ce înaintează ca o divizie de tancuri, mereu altfel, mereu împuţinate pe parcurs, însă mereu către acelaşi ţel.

Anand, Nisipeanu, Kramnik, Topalov, Short. Într-o lume care şi-a pierdut măsura şi în care vedetele se transformă în ambasadori ai gelului, ai băuturilor răcoritoare sau ai mărcilor de automobile, ei sînt misionarii tăcerii. Îmbrăcaţi în cămăşi banale, neatinse de sponsori, îşi iau poziţia de luptă, cu bărbia sprijinită în palmă, privind în jos către singura lume care nu-i va dezamăgi niciodată.

Cum a fost soluţionat „Cazul Bricheta” cu trei zile înainte de termen

Îmi imaginez cum au stat înăuntru, dorindu-şi să fie oriunde altundeva. În prima jumătate de oră, deşi ştiau că sînt capăt de linie, au căutat şi ei o comisie căreia să-i paseze cazul. Cineva a sintetizat: „Un nebun opreşte un meci, el e decorat, iar toate se sparg în capul nostru”. Altcineva a întrebat cu un aer filosofic: „Ce căutăm aici? Noi n-am greşit cu nimic”. S-au rostit şi cîteva ironii la adresa celor care ar fi trebuit de fapt să decidă, rapid reprimate pentru că, să nu uităm, tocmai respectivii îi aşezaseră în funcţii.

Apoi s-au resemnat şi s-au aşezat la masă, începînd să dezbată cazul cu aerul acela absent cu care mecanicii trenului ciocănesc roţile vagoanelor după ce se trage semnalul de alarmă între staţii. La început s-au contrazis, indicînd cu degetul paragraful de regulament care le dădea dreptate. Dar şi legile sînt aidoma oamenilor care le-au scris, ezitante, temătoare, pline de greşeli, nu dau într-un loc un verdict fără să lase altundeva o cale de ieşire.

Fiecare a subliniat că „nu ţin nici cu Steaua, nici cu Rapid, dar dreptatea trebuie să triumfe. Ce facem?”, apoi respectivul se ridica şi se ducea să-şi toarne o ceaşcă de cafea, aşteptînd ca un alt curajos să ducă mai departe asaltul început de el. Tăcerea era apoi întreruptă de o voce care cerea să se mai treacă o dată în revistă faptele. Recapitulau încă o dată povestea, „Deci, în minutul 73 al meciului …”, pentru că o maşină împotmolită nu poate fi urnită decît prin balansare.

Au aprins mecanic de zeci de ori bricheta galbenă de masă, ca şi cum ar fi dorit să-i smulgă o mărturisire completă, pînă cînd aceasta a rămas şi fără piatră, şi fără gaz. Au chemat oameni să le povestească scene pe care cu toţii le văzuseră. De-abia aşteptau ca unul să ridice vocea pentru a-l da afară, cu autoritatea unor lei de pluş.

Cînd rămîneau singuri, cîte unul se ridica, se ducea la geam, trăgea puţin draperia şi ofta. „Sînt tot acolo. Stau ca hienele”. În această presiune teribilă, pe la miezul nopţii nervii au început să cedeze. Au înţeles că nu autoritatea e importantă, ci puterea, că vor scăpa de această condamnare doar condamnînd pe cineva şi că sentinţa nu-i musai să fie dreaptă, ci doar să existe.

S-au privit cîteva clipe bărbăteşte în ochi, apoi au dat verdictul pe care toţi, inclusiv ei, ştiau că-l vor da. S-au grăbit. Dacă mai aşteptau trei zile, ar fi fost perfect acoperiţi.

P.S. Iată mai multe amănunte, apărute după ce am scris articolul :)