Ieri, echipa naţională ne-a adunat pe toţi din nou în jurul ei.

În 1969, Woody Allen a realizat una dintre capodoperele sale cinematografice, „Ia banii şi fugi!”. Într-una dintre secvenţele filmului, un grup de puşcăriaşi evadaţi se deplasează împreună, legaţi fiind de acelaşi lanţ.

Aşa au jucat croaţii, care, în multe faze din partidele cu Austria şi cu Germania, au dat senzaţia că sînt închegaţi ca nişte zale. Aşa au jucat şi ai noştri, în partida cu Franţa, invitîndu-i pe adversari în zona nisipurilor mişcătoare din faţa careului, aşa au fost şi în partida cu Italia, cînd au stat conectaţi într-o structură invizibilă şi indivizibilă, în faţa unei echipe care nu numai că este campioană mondială, dar a şi jucat foarte bine.

Am luat banii şi, deşi n-am reuşit să evadăm, o vom face marţi. Am avut noroc, am alergat, am ratat un penalty, am suferit, am avut ghinion, am fost avantajaţi de arbitru, am greşit, însă în fiecare moment al acestui meci am onorat acest sport. Au fost secvenţe cînd Lobonţ a sărit ca o pisică după ghem, cînd capul lui Goe a răsărit ca un soare blonziu deasupra azurului italienesc, cînd Contra fugea ca un apucat pe extrema dreaptă, cînd Raţ a demonstrat clasa unui mare jucător. Şi mă întreb ce simţeau cei care folosesc porecla răutăcioasă de „Mirela” la adresa lui Rădoi, cînd jucătorul care s-ar pune şi în faţa trenului dacă acesta ar scăpa pe contraatac era legat cu chingile de targă.

În anumite momente ale meciului, am avut un imbold, şi cred că şi dumneavoastră. Cînd aerul vibra la imnul românesc, cînd mingea se plimba ca un fulger globular prin careul nostru, cînd Mutu a ţîşnit ca un ghepard din spatele lui Zambrotta, dar şi cînd a ratat penalty-ul, cînd după golul italienilor am avut senzaţia că se auzea „Hai România!” nu pe întreg stadionul, ci pe întreg globul, cînd vocea lui Grădinescu fugea mai abitir ca Nicoliţă, am vrut, asemenea copilului acela din reclamă care se strecoară pe teren, să fiu acolo. Şi nici nu mai conta că era bucurie sau tristeţe, şi m-aş fi mulţumit să fiu în tribune, important era doar să fiu printre ai mei.

Pentru readucerea acestui sentiment în inimile noastre trebuie să-i mulţumim echipei naţionale.

Dragi străini, nu ne provocaţi! Dacă e vorba de luat la mişto, sîntem campioni mondiali.

„Poporul român nu este curajos şi e lipsit de ambiţie, deoarece a învăţat să se mulţumească cu puţin” – Ladislau Bölöni

Am doborît căprioara cu bîtele, am sfîşiat-o cu mîinile goale, apoi am mîncat-o crudă, pentru că noi încă n-am descoperit focul, iar acum stăm la marginea pădurii şi ne invităm unul pe altul care să părăsească primul umbra deasă. Aşa, cu burta plină, tolăniţi la răcoare, parcă nici nu ne mai vine să mergem mai departe.

„României îi place să avanseze pe furiş. Ştie să sufere, să aştepte, să se apere, să se organizeze, să se adapteze, să dejoace planurile adversarului, să cîştige timp” – Ladislau Bölöni

După un somn bun, ne ridicăm şi avansăm pe furiş. Obiectele de aur ce ne acoperă piepturile ne cam jenează la mers, dar n-avem ce face, sînt parte din cultura noastră naţională şi, apoi, fiecare trebuie să ne ducem crucea, indiferent cîte kilograme ar avea, iar dacă le-am arunca pe spate, lanţurile groase cît odgoanele ne-ar sugruma imediat.

Ajunşi sub umbra civilizatoare a zidului înalt de doi metri, descoperim că nu mai avem uneltele de sfredelit din epoca de fier. Unii le-am pierdut, alţii le-am stricat sau le-am dat la schimb pe tricouri Dolce&Gabbana.

„Românii joacă teatru, mai ales atunci cînd cîştigă. Ştiu întotdeauna cum să rupă ritmul, de exemplu printr-o accidentare fantomă. Timp suficient pentru a se odihni şi a se reorganiza” – Fabien Boudarene, jucător francez de la Universitatea Cluj

Unul sapă un tunel cu unghia de la degetul mic, altul izbeşte cu ghiulul în poartă s-o dărîme, ceilalţi stăm la taclale despre cum va fi cînd vom cîştiga cupa şi-i certăm pe cei doi că se mişcă prea greu şi că fac prea mult zgomot, oricînd Piţi poate să apară la creneluri şi să ne toarne un vas cu apă clocotită în cap.

„Românii nu sînt foarte buni din punct de vedere tactic. E păcat, pentru că ştiu să ocupe bine spaţiile din teren” – Fabien Boudarene

Zidul e gros, nu e uşor să faci o gaură ca să obţii o imagine în exclusivitate, aşa că hotărîm să ne organizăm. Cum nu cădem de acord asupra locului unde va fi gaura, fiecare îşi alege unul şi începe să-şi scrijelească numele plus cel al unei vedete feminine în vogă urmate de egal LOVE.

… Şi tot aşa, se poate broda la nesfîrşit pe acest clişeu prostesc al românului leneş, neserios şi lipsit de ambiţie. După care, aşa, tot de amorul artei, putem să trecem, de pildă, la caracteristicile naţionale ale francezilor, dar nu merită. E doar un meci de fotbal, al cărui rezultat îl vom afla luni seara, cînd vom vedea cine mai are chef de rîs.

Astăzi lansez campania „Fii în negru pentru echipa naţională!”.

Cîndva i-am spus „Du-te învîrtindu-te!” şi s-a dus, pentru a se reîntoarce, după cîţiva ani, obţinînd o nouă calificare. În tot acest timp i-am reproşat că i se spune „Satana”, că are noroc, că poartă breton, că selecţionează potrivit unor interese obscure, că a fost arestat pentru jocuri de noroc, că foloseşte trei închizători, că nu l-a luat pe Ogăraru, că şi-a pus 666 ca număr la maşină, că a interzis jocul de rummy în cantonament, că i-a lăsat acasă pe Dănciulescu şi pe Bratu, că sînt lăutari şi grătare la Mogoşoaia, că se îmbracă în negru şi că apare doar la „Naşul”.

Uităm că nu ştie şi că, mai ales, lui Piţi nu-i prea place să placă. Într-o ţară în care ajungi conducător doar dacă rînjeşti şi te baţi cu toată lumea pe umăr, şi numai dacă presa te susţine, el a înotat mereu contra curentului. Mai uităm şi că deţine o performanţă unică: un procentaj de sută la sută în ceea ce priveşte calificările echipelor naţionale la turneele finale. Ratarea campaniei pentru CM 2006 nu i se poate atribui, ba chiar ţin minte o victorie cu 2-0 împotriva Cehiei, cu o selecţionată refăcută.

Problema nu este cînd îl vom înţelege pe Piţurcă, pentru că asta nu se va întîmpla niciodată, ci cînd vom înţelege că ne reprezintă şi ni-l vom asuma. Deocamdată, la Euro 2008 va fi în postura tipului care, la masă de joc, are doi optari în mînă, iar ceilalţi, după ce că au mormane de fise în faţa lor, mai sînt şi serviţi. Or, în această grupă, unde adversarele au strîns în total 4 titluri europene şi 5 mondiale, avem nevoie, în primul rînd, de un tip care să gîndească precum un jucător de cărţi, adică să aştepte, să fileze şi uneori să blufeze.

La toate compartimentele stăm mai prost decît oricare dintre adversarele noastre din grupă. La portari, la fundaşi, la mijlocaşi, la atacanţi, la rezerve. Doar la capitolul antrenori ne aflăm la acelaşi nivel cu Italia, Franţa şi Olanda, întrucît – luaţi-o ca pe opinia unei voci neautorizate – Piţurcă nu e mai prejos decît Donadoni, Domenech sau Van Basten. Va fi Rădoi surpriza Europenelor, cum se aşteaptă Manolo Terzian? Va fi Marius Niculae, cum crede Vochin? Dar dacă – nu pot să o spun fără să scuip în sîn – va fi Piţurcă? De aceea, printre „Hai, Mutule!” şi „Hai, Cristi!”, poate n-ar fi rău să strecurăm şi un „Hai, Piţi!”. Fiecare om, chiar şi Întunecimea Sa, are nevoie de susţinere şi de recunoaşterea corectă a meritelor.

Într-o vreme în care sponsorii ne îndeamnă să purtăm galben, poate că nu în această culoare ar trebui să ne prezentăm pentru a sprijini echipa naţională. Aşa aş face o reclamă pentru Euro 2008: Piţurcă, încruntat, aşezînd pe fiecare scaun din tribună un costum negru şi o perucă bretonată. Efectul psihologic ar fi distrugător. Un sector de tribune în întregime negru, compus din oameni cu figuri posace, ca la o preselecţie pentru Matrix IV, ar face să-i îngheţe sîngele în vine oricărui adversar.

Cînd portarul Hirschfeld a sosit prima oară la Cluj, s-a arătat nedumerit văzînd pe stradă o căruţă. „Se turnează un film”, i-a explicat impresarul. Deşi dat în glumă, răspunsul este foarte aproape de adevăr. La noi parcă mereu se turnează un film.

Gîndiţi-vă, de exemplu, la toate succesiunile de cadre din thriller-ul „Aşteptîndu-l pe Loţi”. Bölöni e undeva, nu ştim exact unde, dar e mai prezent decît dacă ar fi aici, creînd cu talent un orizont de aşteptare pentru apariţia sa. Nu poate fi sunat oricînd, întrucît – aşa a explicat George Copos – suferă precum Anelka. Totuşi – luaţi-o ca pe o părere personală -, cred că francezul ar fi răspuns şi dacă îl sunai în timp ce-şi lua elan la penalty-ul din finala Ligii Campionilor.

Contractul lui Loţi este bun şi, tot ezitînd să treacă numele antrenorului, George Copos a adormit strîngînd foaia de hîrtie între degete, cu capul pe birou. Toată seara trecută o petrecuse defrişînd corolele unor flori alese cu grijă, astfel încît petalele lor să fie în număr par, punîndu-şi aceleaşi veşnice întrebări existenţiale: „Să-l sun? Să nu-l sun?”.

Nu ştim ce oră e în Emiratele Arabe, dacă telefonista aceea cu voce metalică de bolboroseşte mereu aceleaşi cuvinte de neînţeles s-a trezit şi e la serviciu, dar în România s-a făcut dimineaţă. Pe coridor se aude un foşnet, iar Copos tresare. … Să fie Loţi? A venit?! … Uşa se deschide încet, scîrţîind, şi finanţatorul se îngălbeneşte ca frişca de pe o prăjitură uitată timp de o lună în vitrină. Privirea cenuşie a unui Beretta îl fixează rece din prag, iar el îşi ridică mîinile sus, a lehamite. ” Ciao, Mario, tu erai?” spune, apoi ochii îi coboară pe contractul de unde ultimul zero îi face cu ochiul, implorînd parcă să fie şters. Cedează acestei dulci tentaţii, apoi din prea mult elan al încheieturii taie şi paragraful prin care se angaja să-i asigure antrenorului bonuri de masă gratuite.

Pentru că nu am epuizat încă numărul de rînduri necesar care i-ar permite acestui articol să se cuibărească perfect în pagina de opinii a Gazetei, salut apariţia în respectivul cotidian a unui cuvînt revoluţionar, care defineşte perfect starea în care trebuie să ne prezentăm la Euro. „Selecţionerul a stabilit o strategie mai flexibilă pentru cantonamentul de la Mogoşoaia. Acest lucru înseamnă un program de pregătire mai degrabă de dezobosire, precum şi un regim alimentar liber”, scrie Gazeta. Presupun că emoticonul mirat care desparte cele două propoziţii are respectiva reacţie din cauza cuvîntului „dezobosire”, la fel de prezent în limba română pe cît era Bölöni în fotbalul din acelaşi spaţiu carpatin, cel puţin astăzi, la ora 16:35, cînd am verificat ultima oară atît dicţionarul, cît şi gsp.ro.

Totuşi, inexistenţa nu-i poate răpi cuvîntului incredibila forţă de sugestie. Exact aşa trebuie să se prezinte ai noştri la Euro: nu relaxaţi, nu stresaţi, nici exagerat de hotărîţi, dar nici prea detaşaţi, ci pur şi simplu „dezobosiţi”, avînd în primul rînd grijă să nu se ciocnească de cameramanii de pe margine.

Ultima oră. Se pare că una dintre flori nu a fost atent verificată şi că Loţi, totuşi, va veni.

Faptul că principalele cluburi româneşti îşi devorează acum copiii este efectul gîndirii pe termen scurt 

A avea un jucător a cărui imagine să se confunde cu cea a clubului este, din toate punctele de vedere, de dorit. Există exemplele lui Giggs şi Scholes, de la Manchester United, ale lui Baresi şi Maldini de la AC Milan, sau al lui Gerrard de la Liverpool. Graţie acestor jucători, identitatea unui club capătă substanţă, suporterul este atras şi fidelizat nu doar prin noţiuni nepalpabile, cum ar fi culorile şi istoria, ci şi prin simboluri vii.

Să nu uităm însă că instituţia jucătorului-emblemă nu ar putea exista şi funcţiona fără o alta: cea a antrenorului sau mai bine zis a managerului. În spatele longevităţii lui Giggs şi Scholes se află cei 21 de ani în serviciu ai lui Sir Alex Ferguson. Ataşamentul lui Gerrard pentru Liverpool a fost întreţinut de proiectele pe termen lung semnate de Houllier şi de Benitez. Exemplele ar putea continua cu alte cluburi de top.

În acelaşi timp, fotbalul românesc se află într-un moment interesant şi, probabil, de neevitat. Majoritatea echipelor de vîrf pregătesc sau iau în calcul despărţirea de jucătorii-emblemă. Mirel Rădoi a declarat că vrea să plece de la Steaua. După mai bine de patru ani în tricoul roş-albastru şi după multe goluri marcate, Dică şi Goian au etichete agăţate de guler. La Rapid, Dani Coman este din nou cu geamantanul făcut, iar la Dinamo se discută despre plecarea lui Dănciulescu.

O echipă este un proiect care trebuie să aibă pe prima pagină o singură semnătură: cea a antrenorului-manager. Este punerea în practică a zicalei „omul potrivit la locul potrivit” şi, dacă îmi îngăduiţi o prelungire, pentru perioada de timp potrivită. Degeaba înalţi o statuie, dacă îi lipseşte soclul şi tălpile din bronz sînt aşezate direct pe caldarîm. Înainte de a avea jucători-emblemă, echipele româneşti au nevoie de ingineri de sistem, care să nu fie nici patronul, nici conclavul acţionarial, nici o „carte mergătoare” în genul Rednic.

Steaua, Dinamo şi Rapid au eşuat în atingerea obiectivelor pentru că au tratat fotbalul ca pe o partidă de poker: ai luat potul, te ridici de la masă. Echipele care au urcat, CFR Cluj şi Unirea Urziceni, i-au avut pe Andone, respectiv pe Dan Petrescu, care au aşezat încet cărămizi în zid. Din spate vine şi Braşovul lui Dinu Gheorghe şi Răzvan Lucescu. Nu întîmplător Timişoara a început să se ridice cînd un antrenor a început să construiască în mod discret, dar temeinic, avînd mai mult timp la dispoziţie decît predecesorii săi. Nu degeaba insistă Bölöni, aruncînd buzduganul din deşert, pentru controlul asupra secţiei de juniori a Rapidului, cerere care a trecut neobservată pe lîngă cele trei milioane vînturate prin titluri.

Ferguson, Houllier, Benitez, Wenger, Ancelotti … Unul dintre motivele succesului lor a fost că nimeni nu i-a considerat în momentul numirii „oameni providenţiali”.