Cine ne reprezintă?

Lupta acestui început de campionat este aceeaşi cu lupta sfîrşitului de campionat. Ediţia trecută, prezentă sau viitoare, nu contează. Nu e o încleştare între bine şi rău, ci, ca într-o junglă, una între cei puternici şi cei slabi. Nu există tabere, ci alianţe fragile pe baza unui interes comun precar, după cum indivizii din unele specii amînă atacarea prăzii pentru a-şi devora colegul de haită rănit. Există, evident, o diferenţă: animalele nu luptă pentru putere, titluri sau bani, ci pentru supravieţuire.

Nu ne putem dezlipi ochii de la această selecţie nenaturală şi, ciudat lucru!, scîrba pe care ar trebui să o simţim e biruită deseori, la cei mai mulţi dintre noi, de un sentiment partinic. E ca la Animal Planet: dacă episodul urmăreşte existenţa unei familii de hiene, tremurăm pentru soarta masculului care se luptă cu un şacal. Dacă însă şacalul este eroul episodului şi a crescut sub ochii noştri, îi ţinem pumnii în încercarea de a sfîrteca hiena. În general, contează cui am apucat să-i donăm afectele noastre.

Mutaţia a izbutit atît de bine, încît începem să bănuim că aşa arată normalul. Ni se spune că puroiul conţine substanţe hrănitoare şi că metastazele sînt dovada unei sănătăţi de fier. Mafiotul pozează în comisar, tartorul-şef îşi coase aripi de înger, purtînd nimbul direct pe corniţe, hoţul oferă recompense, iar maimuţa s-a căţărat în vîrful arborelui genealogic, de unde ţine discursuri despre Dumnezeu. Delirul a ajuns argumentaţie, iar sudalma vorbă de duh. Apogeul jurnalismului TV a devenit capacitatea de a stimula şuvoiul de mizerii, de a aşeza timp de cîteva minute doi adversari în cuşca din sufrageria fiecăruia, aruncînd între ei ciozvîrta unei provocări şi invitînd apoi publicul, cu un surîs complice, să asiste.

Fotbalul românesc nu are nevoie de un moment zero, ci, dimpotrivă, trebuie cu orice preţ să-l depăşească. De mulţi ani stăm pironiţi în blocstart, avînd senzaţia că milioanele de euro care plutesc pe deasupra stadioanelor pot aduce evoluţia. Hipnotizaţi de fluturaşii verzi care curg din cer, ca la o adevărată manea naţională, privim din ce în ce mai puţin către teren, scena adevăraţilor actori. Lucrul cel mai tragic este că această mistificare apare pe toate canalele, cu drepturi de televizare sau ba, în toate ziarele, de profil ori nu, sub titulatura de „sport”.

Aşadar, cine ne reprezintă în domeniul denumit „sport”? Aceşti oameni pe care, 365 de zile pe an, îi vedem la ştirile sportive sau cei care, luni de dimineaţă, au aterizat pe aeroportul din Beijing, la mii de kilometri de noi? Vă rog, nu vă grăbiţi cu răspunsul. Unul sincer e foarte greu de dat.

„Vînd decodor RCS …”

Liga 1 e astăzi obiectiv strategic, ca un teritoriu cu subsolul bogat în petrol. Preţul drepturilor de televizare nu mai respectă valoarea intrinsecă a produsului şi a crescut nefiresc. Se întîmplă ca în cazul benzinei, al cărei preţ la pompă are puţină legătură cu costurile de extracţie, prelucrare şi transport. Cel care fixează preţul tarifează o necesitate a consumatorului: nu te poţi lipsi uşor de deplasarea cu maşina, deci eşti dispus să plăteşti pe combustibil cît nu face.

În această ţară cu subsolul sărac în zăcăminte fotbalistice, „regele autohton al sporturilor” în varianta TV a ajuns o necesitate. În curînd, va deveni un indice al confortului şi un atribut al clasei sociale din care faci parte. Avînd acces vizual prin intermediul micului ecran la şuturile chinuite din campionatul românesc, abonaţii RCS vor forma noua burghezie, iar cei care şi-au permis luxul de a-şi instala DigiTV vor constitui nobilimea. În sînul acestui popor microbist, noul sînge albastru şi privilegiile sînt livrate prin platforme DTH.

Cum o necesitate întreţinută se transformă rapid în dependenţă, dealerii vor vinde DVD-uri înregistrate cu noul drog. „Am Pandurii – FC Vaslui filmat cu şaişpe camere, plus trei talk show-uri cu Ştucan”. Şi vai de cel care va încerca să se lase!, pentru că va parcurge un sevraj chinuitor, fiind silit să urmărească transmisiile de la Olimpiadă.

Mămăliga se va umfla din nou. Privat de dreptul fundamental de a urmări la televizor un CS Otopeni – Gaz Metan Mediaş, o grupare de abonaţi ai UPC va începe tipărirea manifestelor cu „Sabotaţi trustul voiculescian!” şi „Fotbal pentru toţi!”. Luptători de gherilă se vor strecura în scările de bloc, înarmaţi cu cleşti ascuţiţi, şi vor reteza cablurile prin care circulă, ca o perfuzie dătătoare de viaţă, noua sevă mediatică. După vreo două etape de vizionat purici fără crampoane, poporul va ieşi în stradă, iar mulţimile se vor îndrepta furioase către terasele unde se vor organiza vizionări colective.

La următoarele alegeri, televizarea nediscriminatorie a partidelor din campionatul autohton va fi principalul punct al platformelor politice. „Dacă voi fi ales, voi aduce meciurile din Liga 1 gratis pe televizoarele din toate gospodăriile acestei ţări”, va promite candidatul stîngii. „Eu voi trece fotbalul românesc pe lista de utilităţi, alături de apă, curent şi gaz, şi voi subvenţiona televizarea partidelor amicale”, va contraataca liderul dreptei.

Din păcate, trebuie să întrerup această fabulaţie. Sînt abonat RCS şi se apropie lansarea postului gsptv. Vă rog să nu mă invidiaţi pentru că fac parte din această castă. Bănuiesc că e o chestiune de zile pînă cînd va fi lansat pe piaţa neagră urmaşul antenei de bulgari şi al decodorului HBO, care va permite vizionarea meciurilor din Liga 1. Numai acest dispozitiv poate netezi toate diferenţele sociale, iar revoluţia se va amîna pînă la o dată ce va fi comunicată ulterior.

Hochei

Totul se desfăşoară pe o scenă care simbolizează efemerul şi iluzoriul, cu o duritate supusă permanent riscului de înmuiere. Gheaţa desparte, ea e mai degrabă o interfaţă decît o suprafaţă. Dedesubt se simte pulsaţia invizibilă a apei, deasupra omul alunecă şi se zbate neîntrerupt. „Să joci hochei înseamnă să repeţi în mod constant că omul a transformat nemişcarea iernii, pămîntul tare şi viaţa suspendată”, a scris Roland Barthes.

Asemenea scriitorilor care-şi supun cititorii la chinul plictiselii pe primele pagini, pentru ca numai cei hotărîţi să pătrundă în zona delectării, hocheiul îşi testează privitorii. Mişcarea pucului e greu observabilă pe micul ecran şi cei mai mulţi nu trec de purgatoriul televizorului. Este ca şi cum dintr-un film cu Poirot ar lipsi cadavrul şi am vedea numai o mînă de oameni realizînd acţiuni suspecte, dar lipsite de noimă. Asta nu face însă ca hocheiul să-şi piardă frumuseţea, dimpotrivă, îl transformă într-o aventură a imaginaţiei, într-un continuu exerciţiu de descifrare.

Ca în artele miniaturale, dimensiunile reduse ale pucului reclamă, pentru a-l stăpîni, o măiestrie specifică. Faţă de alte obiecte de joc mici, precum mingea de ping pong sau fluturaşul de badminton, pucul, cu greutatea sa de 170 de grame (prin comparaţie, mingea de tenis de masă cîntăreşte 2,7), nu este nici diafan, nici eterogen. Deplasarea lui respectă legile balisticii, pentru că pucul este un proiectil, aşa cum hocheiul e un război recompus pe un teren de sport. Nu se schimbă un singur jucător, se aruncă în luptă linii întregi, asemenea corpurilor de armată care trebuie să schimbe soarta bătăliei. Aşa cum prima lovitură de tun dă semnalul deschiderii ostilităţilor, principala regulă a hocheiului cere ca pucul să intre în zona de atac înaintea oricărui jucător al echipei care îl posedă.

Portarul de hochei este sportivul cel mai încărcat de echipament din cîţi există, ceea ce-l transformă aproape într-un fel de creatură mitică. E protejat de zale ca un cavaler medieval şi pare greoi ca un uriaş care păzeşte intrarea unei peşteri. Ce reprezentare mai deplină a efemerului vreţi decît aceea că nici măcar poarta nu este fixă, putînd la rîndul ei aluneca pe gheaţă? Autul aproape că nu există, ca urmare terenul nu se termină niciodată, aşa cum banda lui Möbius se continuă prin ea însăşi. Nu există zone moarte, se joacă şi în spatele porţii, iar mantinela rotunjită la colţuri redă imediat pucul jocului şi combatanţilor.

Hocheiul este singurul sport, în afara celor de contact, în care bătaia nu numai că este permisă, ci face parte din ritual. Nu este o practică barbară, ci o recuperare viguroasă şi sălbatică a vieţii, pentru că, să nu uităm, civilizaţia nu a oferit doar catedrala şi simfonia, ci şi catapulta sau duelul.

Deplasarea jucătorilor este o compunere între alergare şi alunecare, între traiectoria dreaptă, care se termină brusc printr-un bodycheck la mantinelă, şi voluta barocă, între zvîcnetul decisiv al trupului şi reîntoarcerea care amînă contactul. Terenul şi crosa respectă aceeaşi formă, în care linia dreaptă, masculină, se prelungeşte printr-o curbă feminină, pentru că hocheiul, în definitiv, asta este: viaţă care se extrage din ea însăşi, graţie cristalizată în forţă şi atac preschimbat în apărare, într-o neîncetată alternanţă.

Jocurile sunt făcute

În Olimpiada politică, important nu e să cîştigi, ci să participi la cîştig.

Senatorul canadian Consiglio di Nino este un militant înfocat pentru independenţa Tibetului. A avut multe iniţiative pe această temă, iar, ca persoană privată, nu cumpără nici un produs fabricat în China. După ce oraşul Beijing a obţinut dreptul de a organiza Olimpiada din 2008, Di Nino a spus: „China nu ar fi trebuit să primească niciodată Jocurile, dar dacă tot avem lămîi, hai să facem limonadă”. Adică, dacă răul a fost făcut, măcar să încercăm a democratiza China prin sport.

Mulţi văd astfel Jocurile Olimpice: un cal troian care ascunde în burta lui nu mii de sportivi, ci însăşi democraţia. Însă acest fragil concept nu poate fi exportat, nici impus, este ca o specie rară care nu poate fi aclimatizată oriunde şi oricum. În general, cine declară că se duce să facă ordine în casa altuia din simţ civic o face doar cu gîndul la nişte comori ascunse în subsol.

Priviţi ezitările lui Sarkozy, care nu-şi mai poate susţine nici propriile iniţiative, explicînd că nu poate boicota o „competiţie a păcii”! Asemenea lui, şefii marilor democraţii se vor îndrepta spre Beijing hotărîţi să-şi exprime formal indignarea faţă de nerespectarea drepturilor omului şi să protesteze prin mici gesturi de frondă, ca gospodinele a căror mîncare nu este apreciată. Cum însă conducătorii politici sînt oameni în general visători şi care învaţă repede, se vor întoarce fascinaţi de puterea cu accente megalomane şi, chiar dacă n-o vor recunoaşte, uşor invidioşi pe liderii chinezi. Se va întîmpla ca în bancul cu copilul care e trimis în creierii munţilor, la un cioban, să înveţe dulcele grai românesc, pentru ca după cîteva luni oierul să dobîndească accent.

Astfel sînt mutate în lumea sportului mecanisme tipic politice: compromisul şi rezolvarea prin rotaţie a intereselor. Pînă şi acea aprindere a torţei a devenit hilară: se foloseşte o resursă naturală, căldura soarelui, pentru a trimite făclia într-o ţară care, prin exploatarea nechibzuită a resurselor, oferă o treime din încălzirea globală.

Din punct de vedere comercial, Olimpiada constă în competiţiile greu vandabile la TV, strînse într-un pachet imens care e lăsat, cu rîndul, la uşa copiilor cuminţi. Acum e rîndul Chinei, ţară în care sunt executaţi, conform estimărilor Amnesty International, 22 de prizonieri politici pe zi, capitol la care – potrivit aceleiaşi organizaţii – gazda Olimpiadei deţine de departe locul 1 în lume, iar alături de alte 4 ţări (Iran, Arabia Saudită, Pakistan şi Statele Unite) oferă 88 de procente din numărul oamenilor trimişi la moarte. Aceste cifre îşi pierd însemnătatea atunci cînd trebuie să cucereşti o piaţă de un potenţial imens, în care poţi construi cu mînă de lucru ieftin orice, de la cazinouri pînă la automobile.

Dacă din punct de vedere politic, Jocurile sînt făcute, nu se ştie ce mai înseamnă Olimpiada din punct de vedere sportiv. Atleţii vor continua să-şi măsoare forţele sub cerul cenuşiu şi se vor chinui să doboare recorduri olimpice în cel mai nesănătos climat posibil. Altfel spus, vor mînca lămîile cu coajă cu tot.

Prietenul nostru, Ronaldinho

Un filmuleţ ne dă răspunsul la întrebarea: „Ce mai face Ronaldinho?”. Iată: zilele trecute a evoluat în cîteva meciuri între prietenii lui şi cei ai lui Messi. „Ronaldinho s-a îngrăşat, dar rămîne genial” ne asigură Gazeta, de parcă geniul ar putea expira, ca o conservă de carne, o dată cu trecerea datei-limită stabilite de fabricant.

Fazele lui pleacă din acelaşi „coup d’oeil” şi se termină cu ochii măriţi ai spectatorului. Primul termen era definit de Frederic cel Mare al Prusiei, în 1753, drept „perfecţiunea acelei arte de a înţelege rapid şi de a determina punctele tari şi cele slabe ale unei ţări ce trebuie cucerită, precum şi modul în care trebuie să acţionezi pentru a-ţi pune pe picior greşit adversarul”. Doar geniile ştiu s-o facă altfel, răsturnînd firescul şi provocând mirarea.

Driblingul pur nu se execută cu cartea tehnică în mînă, nu-i un complex de mişcări precise, ca schema evacuării în caz de incendiu, ci apare din capacitatea inexplicabilă de a te surprinde pe tine însuţi. Cuvîntul vine din englezescul „to dribble”, „a picura”, căci ce altceva face Dinho decît să lase să-i scape nişte bile colorate? Este clovnul venit la o petrecere de ţînci, care scoate monede din urechile copiilor, şi fiţi siguri că, la începutul trucului, nici el nu ştie exact cum va proceda.

Cîţi jucători mai există care să se uite într-o parte şi să tragă în cealaltă? De la Dobrin n-am mai văzut nici unul. Ronaldinho e o armată de cucerire prin seducţie, compusă din ochi, glezne, gambe, tălpi, genunchi, creştet – şi burtă, dacă vreţi, ce contează? -, deasupra cărora flutură, ca steaguri de luptă, zîmbetul şi codiţa. Într-o fracţiune de secundă, strategul observă, dă ordinul, trompetul sună şi cavaleria şarjează, de-abia cînd reluarea semnează armistiţiul pe micul ecran poţi număra răpuşii.

Prietenii lui Messi, prietenii lui Ronaldinho. Nu-i aşa că fotbalul e simplu? Desigur, trebuie să existe şi impresari sau ofiţeri de presă, dar în principiu, ai nevoie doar de o minge şi de cîţiva amici. De Roberto „Pato” Abbondanzieri, de Sebastian „Loco” Abreu, de Roberto „Toro” Acuna şi de Jorge „Zurdo” Rojas, fotbalişti botezaţi în dulcele stil sud-american, în care porecla stă alături de nume, ca şi cum o parte din om se joacă, iar cealaltă munceşte. Un stil propriu copiilor şi artiştilor, nu întîmplător cei care se bucură mereu de joacă.

Graţie lui Ronaldinho şi a altora ca el, există un „Răţoiul”, un „Nebunul”, un „Taurul” şi-un „Surdul” pe aproape fiecare maidan şi pe aproape fiecare scenă a lumii, împărţind şi înmulţind o moştenire păstrată în adîncul unor ochi miraţi.

http://www.youtube.com/watch?v=NwMxSOb-4X4

Campionatul atacului

Euro 2008 a fost superb, pentru că s-a bazat pe ofensivă, voinţă şi imaginaţie

Dacă în 2004 Grecia cîştiga turneul final cu un joc bazat aproape exclusiv pe defensivă, după numai patru ani acest sistem avea să se dovedească perimat. „Să nu primeşti gol” s-a transformat în „să dai un gol, apoi încă unul”. Cei care s-au betonat au pierdut, cei care au mers pe filosofia „cea mai bună apărare e atacul” au trecut de grupe.

Să ne amintim. Ultradefensiva Grecie a părut un reumatic ajuns din greşeală la un party rock and roll. România a aplicat cu un oarecare succes modelul cetăţii asediate, dar a eşuat atunci cînd a trebuit să atace. Norocoasa Italie, calificată de noi în sferturi, a folosit un beton fragil. Olanda, Spania, Portugalia şi Croaţia au fost, în schimb, adevărate tăvăluguri în grupe – şi Rusia, mai apoi -, unele mascîndu-şi problemele defensive prin atacuri strălucitoare.

Euro 2008 a reinventat jucătorul mobil, plin de imaginaţie, şi a „îmormîntat” vîrful masiv şi puternic, dar lent. „Turnurile” gen Luca Toni sau Köller s-au devenit pînă la urmă anacronice, ca nişte cai troieni uitaţi în faţa zidurilor, pentru că nu poţi păcăli mereu adversarul cu aceeaşi strategie.

Au fost însă cîţiva fotbalişti care şi-au pus amprenta asupra acestui campionat. De la olandezul Wesley Sneijder pînă la croatul Luca Modrici, de la rusul Andrei Arşavin pînă la germanul Philip Lahm, trecînd prin mijlocul spaniol, unde mişcarea lui Xavi, Iniesta, Silva şi Fabregas este aparent browniană, fotbalistul mic la stat, însă dispunînd de tehnică în regim de viteză, reprezintă marca înregistrată a lui Euro 2008.

„Sports Illustrated” scrie că „sistemul 4-4-2 a murit”, deoarece majoritatea echipelor au mers pe 4-2-3-1, cu doi închizători şi un singur vîrf. Aşa o fi, însă în finală au ajuns singurele formaţii care au folosit, în cea mai mare parte a timpului, tot 4-4-2, adică Germania şi Spania.

Interesant e însă faptul că nemţii au renunţat la 4-4-2 după grupe – o dată cu dispariţia neinspiratului Gomez -, adaptîndu-şi mereu aşezarea în teren şi componenţa compartimentului median la adversar.

Aceasta a fost o altă carte cîştigătoare: capacitatea de a surprinde şi de a te adapta. Suedezii şi cehii, de pildă, au avut şansa lor, dar au eşuat în previzibilitate şi au pierdut meciuri importante în ultimele secunde. Şi ar mai fi turcii, însă pe ei nu-i poţi prinde în sisteme, întrucît au unul singur, fie că e vorba de rezerve sau de titulari: „Pînă în ultima secundă!”. Acum sînt parcă toţi la cafenea, pufăind din narghilele, pentru ca apoi să-i găseşti în atac, muşcînd din barele porţii.

A fost un campionat european superb şi plin de surprize, tocmai pentru că s-a bazat pe forţele germinative ale atacului, voinţei şi imaginaţiei.