Bolt şi Phelps sînt marii recordmeni ai acestei Olimpiade, dar, printr-o ciudată răsucire a sorţii, sînt şi marii ei perdanţi. Ar face bine să se potolească: cu cît vor străbate mai rapid distanţele, cu atît recordurile lor vor însemna mai puţin. Cînd o performanţă depăşeşte borna recordului mondial, ea intră în sfera chestionabilului. Nu ştim ce substanţe aleargă cot la cot cu sportivul, dar, bizuindu-ne pe lipsa de inocenţă a acestei lumi, este clar că ele au contribuit decisiv. Altfel nu se poate. Privim atletul modern ca pe o maşină cu chip uman, în care turnarea aditivilor potriviţi îmbunătăţeşte performanţa.

Dintotdeauna eroul a fost considerat un individ diferit de ceilalţi, plasat într-un strat intermediar al firii, între om şi zeu. Eroii au însă privilegiul mitului, ne lăsăm uimiţi de faptele lor pentru că nu credem că au existat. Dacă am avea dovezi indubitabile că Hercule a trăit şi a realizat mirabilele-i fapte, imediat ne-am întreba „ce a luat” pentru a fi capabil să ucidă leul din Nemeea.

Lumea spectatorului şi cea a atletului sînt separate astăzi de un ocean de neîncredere. La fiecare record sărim o secundă din fotolii, apoi revenim în deşertul cenuşiu al neîncrederii şi al blazării.  „Alerga prea repede”, „Este inuman”, „Nu e posibil să înoţi aşa”. Nimic nu ne mai impresionează, nici o strălucire nu durează. Cînd Don Lippincott realiza, în 1912, primul record oficial al sutei de metri – 10,6 secunde -, presupun că mulţi dintre copiii prezenţi pe stadion au început de a doua zi să se antreneze la sprint. Aproape un secol i-a luat omului de pe pistă să- i decupeze sutei de metri o secundă, dar în acest răstimp bucuria omului de pe margine s-a stins. Efortul lui Lippincott părea uman, uşurinţa lui Bolt pare supraomenească. Nici nu mai contează că „a luat sau n-a luat”, îl privim ca pe un infractor deocamdată nedovedit. Copilul care s-ar apuca astăzi de atletism pentru că l-a văzut pe Usain Bolt alergînd ar afla că, pe piscurile sale, sportul încetează să mai fie un pact între oameni, devenind o perversiune chimică.

În ochii noştri, admiraţia se combină cu sila, pentru că măreţia exprimată astăzi pe un teren de sport nu poate fi decît îndoielnică. Dacă un sprinter s-ar dezagrega pe pistă, nu am fi tocmai uimiţi. Dacă însă imediat după trecerea liniei de sosire recordmanul mondial ar fi, în direct, supus la toate testele posibile şi ar ieşi curat, nu am crede.

Nu doar sportivii sînt dopaţi, toţi sîntem. Nici o analiză nu va releva prezenţa viermelui purtător de îndoială, nici un tratament nu-l va putea extirpa. Acesta e marele rău al dopajului: nu că distruge nişte oameni, după ce în prealabil i-a înălţat – în fond, e alegerea lor -, ci că a ucis în noi ideea de miracol sportiv, răpindu-ne inocenţa.

Încă de prin minutul 10 al meciului cu Ungaria devenise clar că vom pierde. Să nu conduci niciodată într-un meci e una, asta reprezintă o înfrîngere, dar să să fii condus şi la o diferenţă de nouă goluri constituie deja un eşec.

Echipa noastră a părut o maşină de curse blocată într-o treaptă de viteze inferioară. Este cel mai frustrant mod de a fi învins, anume să ai la dispoziţie o echipă care deţine tot ce-i trebuie pentru a cîştiga, dar tu, ca antrenor, să nu poţi uni toate acele puncte tari într-un sistem performant.

Nu sînt un priceput în ale handbalului, însă urmărind partida cu Ungaria orice profan înţelege că sportul acesta nu înseamnă doar forţă, ci presupune în primul rînd capacitatea de a-ţi surprinde adversarul şi de a profita în urma greşelilor lui. Forţa trebuie îngemănată cu concentrarea, cu iuţeala şi cu viclenia, iar circulaţia rapidă a balonului, pe toată deschiderea semicercului, reprezintă primul semn de sănătate al unei echipe. Or, să forţezi mereu intrarea prin centru este ca şi cum ai jefui o bancă trimiţînd o notă de înştiinţare poliţiei, cuprinzînd toate detaliile acţiunii.

 După ce am ratat ocazia de a ne impune jocul, am dovedit şi că ne este imposibil să ne adaptăm la stilul adversarelor. Cînd ai o extremă excepţională, Ramona Maier, care poate evolua pe ambele părţi ale terenului, dar ea nu este jucată corespunzător, înseamnă că practici jumătate de handbal. Nu Ungaria a evoluat o mare parte din meci în inferioritate numerică, ci România. Pur şi simplu, extremele noastre păreau a fi pe teren doar pentru a ţine un adversar la marcaj în acea zonă a terenului.

În schimb, cînd mingea era la unguroaice, handbalul părea simplu, rapid şi eficient. De cîte ori imaginile le surprindeau, păreau relaxate şi zîmbitoare, în timp ce ale noastre dădeau impresia unor elevi disperaţi că timpul examenului se scurge şi ei nu pot găsi răspunsul. Ca la o paradă militară în Piaţa Roşie, ne-am expus cu mîndrie cele mai performante arme, lustruite şi ameninţătoare, dar fără glonţ pe ţeavă.

Erau certate fetele între ele? Făceau Beşe şi Amariei schimb de reţete în centrul apărării? Cum e posibil ca Ionela Gâlcă, desemnată cel mai bun pivot la Campionatul Mondial din Franţa, de la sfîrşitul anului trecut, să înscrie doar un gol şi acela pe contraatac? Era ea singurul pivot din lotul nostru? Este stilul conflictual al domnului Tadici, veşnic generator de polemici şi de tensiuni, singurul care poate funcţiona?

E posibil ca handbalul nostru feminin la nivel de naţională să pătrundă în zodia pe care fotbalul masculin o traversează de mult. Înaintea meciurilor importante, să rememorăm rezultatele bune din amicale, sperînd că portarul nostru va prinde o zi bună. Apoi, după meci, să ne mulţumim cu eterna declaraţie a celor incapabili să-şi asume înfrîngerea: „Atît s-a putut”.

„Fotbalistă”. Brrrr, cum sună! Cam ca „membră”, un cuvînt care parcă a suferit o schimbare forţată de sex. Din start, fotbalul feminin a părut o încălcare de teritoriu şi reacţia masculină a fost ceva de genul: „puteţi să vă jucaţi, deşi am prefera să vă vedem luptîndu-vă în ciocolată”. Ideea că un picior obişnuit cu pantoful cu toc sau un cap coafat nu pot lovi o minge şi-a arătat în timp lipsa de temei. Acum vreo zece ani doar un festival de lufturi şi de pase greşite, fotbalul feminin a evoluat extrem de rapid.

Nu ştiu totuşi dacă „evoluţie” e cuvîntul cel mai potrivit. E mai degrabă recuperarea unui spirit pe care fotbalul l-a pierdut după anii ’70 şi ’80. Desigur, fotbalul lor e imperfect (am fi preferat, de pildă, să joace în fustiţe, ca la tenis), femeile sînt mai încete şi nu prea driblează, însă jocul lor are ceva curat şi îngrijit, ca organizarea unei poşete.

Nu am văzut prea multe fotbaliste care să scuipe ori să se tăvălească pe jos în urma unui fault, accentuîndu-şi suferinţa prin grimase şi gesturi de victimă arsă pe rug. Nici jucătoare care să sară la cap, proptindu-şi cotul în figura adversarei. Probabil că faultul cel mai dur în fotbalul feminin este să-i şopteşti celeilalte la ureche: „Frumoasă freză! Sue Ellen ar fi mîndră de ea”. De fapt, nici asta nu prea se întîmplă, pentru că ironia făţişă e ceva tipic masculin. Cred că, dacă două adversare nu se înghit, pur şi simplu se ignoră pe teren sau cel mult se privesc zîmbind, cu o oarecare îngăduinţă. Aşa fac ele.

Mai mult ne deranjează, cred, că ne-au luat măruntele gesturi rituale: mişcarea lentă, şmecheroasă, din şolduri, dinaintea fentei, potrivirea jambierelor după o lovitură liberă slab executată, gesturile de bucurie de după gol. Păcat doar că sînt atît de reţinute, cum a fost şi argentinianca Ludmila Manicler, care, după ce a marcat împotriva Canadei la Jocurile Olimpice, de bucurie a vrut să-şi scoată tricoul, dar s-a abţinut.

De aceea e bine să ţinem minte că femeile stăpînesc delicata artă de a nu merge pînă în pînzele albe. Ne amuză, uneori, că le găsim, cu sculele noastre împrăştiate în jur, încercînd să etanşeze un robinet cu cleştele. Nu ştiu ce cred vecinii, dar apa ţîşnind pînă în tavan din cauza unei piese nestrînse e un spectacol simpatic.

Şi realizez, căutînd înfrigurat cheia franceză în mijlocul unei arteziene, de ce îmi place fotbalul feminin: e un altceva, simpatic şi spectaculos în felul lui.

Cu două veacuri şi ceva înainte de Hristos, împăratul chinez Qin Shi Huang a poruncit începerea construcţiei Marelui Zid şi a unei reţele de căi de comunicaţii pentru unificarea imperiului, arderea cărţilor şi scoaterea în afara legii a confucianismului. Într-un eseu, Borges sugera că Împăratul şi-a spus Întîiul – preluînd şi numele unui împărat legendar, pe vremea căruia fusese descoperit procedeul fabricării mătăsii şi se inventaseră scrierea şi busola – din dorinţa de a face ca istoria să înceapă de la el.

Orice festivitate de deschidere a Olimpiadei este un efort de a anula trecutul şi de a stabili un punct zero în istoria măreţiei. Fiecare naţiune organizatoare îşi sărbătoreşte realizările, ascunzînd discret gunoiul sub covor. Vineri, a fost rîndul Chinei, care în stilul Qin Shi Huang a oferit lumii o gigantică, fabuloasă, magnifică, splendidă şi nemaivăzută demonstraţie de nemurire în format multimedia.

În stilul reclamelor la asigurări de viaţă – „deşi nu eşti etern, îi poţi face pe ceilalţi să-şi amintească de tine cu respect” -, s-a luat un pic de Lao Tze, peste care s-a turnat ceva mai mult Mao Tzedun, înfăşurîndu-se totul în reperele vizuale ale noului cinematograf chinezesc. Asemenea Întîiului, puternicii şi-au asumat fără ezitare şi busola, şi scrierea, şi mătasea din trecutul pe  care-l aboliseră. Au fost tobe arhaice care declanşau panouri luminoase, o foaie gigantică desfăşurată sugerînd curgerea neîntreruptă a istoriei, o butaforie reprezentînd Pămîntul a răsărit chiar din pămînt, iar la sfîrşit torţa a zburat în braţele unui sportiv şi nici protestatarul smog nu i-a putut stinge flacăra.

Dar cea mai pregnantă imagine rămasă este cea a zîmbetului întipărit pe toate feţele participanţilor chinezi la show, de o natură cumva diferită de cea a zîmbetului sportivilor care au defilat. Şi mai ales zîmbetul copiilor care au dansat, pictat şi zburat, pentru că – după cum spuneau comentatorii Eurosport – forţa de seducţie a surîsului a constituit principalul criteriu de selecţie a micilor participanţi.

Olimpiadele nu mai sînt doar exerciţii de ospitalitate sau preacurate conglomerate de competiţii sportive, ci şi foarte eficiente emisii de substanţe halucinogene. Dacă în anii ’80, majoritatea concernelor occidentale se luptau pentru o felie din piaţa ieftină de muncă a Chinei, în timp Vestului i s-au restituit, în afara unor profituri imense, revărsări de produse ieftine şi proaste. Am senzaţia că aceste Jocuri nu vor aduce doar înlocuirea naţiunii care deţine cele mai multe medalii olimpice, ci semnalizează şi o altfel de înclinare a balanţei, prevăzută de Samuel Huntington în 1996, în cartea „Ciocnirea civilizaţiilor”. Occidentalii care au încercat, la nivel declarativ, să introducă democraţia în spatele Zidului sub forma unui cal troian vor primi în schimb un dragon şerpuitor de unică folosinţă, colorat în galben imperial, din care o parte din China se va revărsa zîmbind.

Motto-ul olimpic „Citius, Altius, Fortius”, adică „Mai iute, mai sus, mai puternic”, a devenit „mai mult”, apoi „prea mult”. „O lume, un vis”. Oare n-ar trebui să ne trezim?

Bun găsit la competiţia care are loc în acest an pe plajele însorite ale Groenlandei … 

Ultima disciplină olimpică introdusă, respiratul fără mască de gaze, a avut acum două zile o finală palpitantă. Disputată la Polul Nord, a fost cîştigată de un scafandru nepalez, cu trei inspiraţii şi patru expiraţii, cea finală aducîndu-i titlul de campion olimpic post-mortem. Un nou record mondial s-a înregistrat în proba de paraşutism liber, cu un crater adînc de 2,67 metri în granit. S-a petrecut un singur incident neplăcut, cînd proba de sărituri cu prăjina a fost întreruptă de un zbor spre Lună, însă CIO şi NASA s-a pus de atunci de acord asupra unui program comun.

Metodele barbare ale Olimpiadelor moderne, care excludeau spiritul pur al chimiei, au fost abolite. Pe lista substanţelor interzise se află acum apa, ce poate avea efecte neaşteptate asupra atleţilor. E cunoscut cazul lui John Clenbuterol Doe, care a decedat sfîrîind sub ochii spectatorilor cînd o neaşteptată aversă de ploaie s-a abătut asupra stadionului.

Finala de 400 metri plat e gata să înceapă. Întreg stadionul intonează imnul olimpic, după versurile lui Mendeleev. Concurenţii sînt eliberaţi din recipiente pe pistă şi încep mişcările de decongelare. Vremea este ideală pentru atletism, temperatura neaşteptat de scăzută, 83 de grade Celsius, îl favorizează pe Fenilpropanolamin Andersson, şi asta pentru că proaspătul învingător al maratonului oamenilor-amfibie, desfăşurat de-a lungul ecuatorului, îşi atinge punctul de topire mai tîrziu.

Cursa e însă deschisă oricărui rezultat. Pe linia de start, în timp ce i se reglează aprinderea, John „Two Heads” Lewis dă interviuri simultan pentru NBC şi CNN. Jamaicanul Bob Foot, care constă în două picioroange, nu e cotat cu prea multe şanse. În afara faptului că nu aude startul, în ultimele curse el nu a reuşit nici măcar să pornească în direcţia corectă. Un favorit cert este însă Nkamba Antonio Wang O’Connolly, atlet creat de Laboratoarele Curie folosindu-se genele celor mai buni sportivi de pe toate continentele, proaspăt medaliat cu aur la CM al Clonelor. Oficialii se asigură şi că senegalezul Inoubliable Pelissier se află la start, pentru că, e lucru cunoscut, campionul african este totalmente invizibil, iar presa de scandal susţine că el a fost de fapt strivit, în timpul festivităţii de deschidere, de tancul în care se afla preşedintele CIO.

Start în proba de 400 metri plat! … iar acum, stimaţi telespectatori, să vedem reluarea. Incredibil, a cîştigat Bob Foot, însă noul record, 4,12731698 secunde, nu va fi omologat pînă cînd Agenţia de Testare nu va analiza în ce măsură apariţia unui al treilea picior în timpul cursei are vreo legătură cu utilizarea de către atlet a unor substanţe interzise.