Ultimul roman al lui Jules Verne se scrie singur, la mult timp după moartea autorului. Eroul lui, Steve Fossett (64 de ani), miliardar excentric şi explorator frenetic, a dispărut pe 3 septembrie 2007, în timpul unei călătorii solitare cu avionul. Nu demult, epava aeronavei a fost găsită, iar în apropiere se aflau acte de identitate aparţinîndu-i lui Fossett, 1.000 de dolari, un pulover şi două fragmente de oase.

Pînă cînd ştiinţa va smulge adevărul din ADN, iată mai multe cuvinte despre Steve. E unul dintre acei vînători de vînt pe care gravitaţia îi duce spre cer şi cărora linia orizontului le creează claustrofobie. Un om trăind fără grija zilei de mîine, dar chinuit de neastîmpărul celei de azi. După ce a cîştigat o avere imensă din afaceri, pe la 50 de ani a început să doboare recorduri mondiale în tot felul de discipline: zbor cu balonul şi cu avionul, navigaţie (şi nu pe Internet), planorism, căţărare. Dintre 116 recorduri doborîte de el de-a lungul timpului, 60 încă sînt în vigoare.

Din februarie 2008, Fossett e „legally dead” şi-i lucru cunoscut că numai moartea te poate scoate din catastifele Fiscului. Pînă şi Wikipedia a trecut la perfectul compus cînd se referă la el şi ce dovadă mai bună a inexistenţei vreţi cînd nici măcar cu Google Earth nu au putut să îl găsească? Pentru căutarea lui s-a cheltuit cea mai mare sumă investită vreodată de omenire în efortul de a-şi recupera un fiu rătăcitor. Doar statul Nevada a dat 1,6 milioane de dolari, fără a mai socoti milionul plătit de soţie. Acum, nu ştiu dacă vor să salveze un suflet, să recupereze un trup ori, pur şi simplu, au nevoie de un răspuns final. Cert e că la ora la care Apocalipsa e tipărită în conturile bancare, un mister rămîne în continuare nelămurit. Ce-l face pe un om care are totul să mai vrea ceva?

Un prieten de-al lui Fossett cu talent de psiholog explică setea sa de viaţă printr-o „dorinţă subconştientă de a muri”. Recordmanul compulsiv s-ar fi ridicat în văzduh pentru că „a vrut să-şi contemple viaţa” şi ar fi căzut pentru că „a simţit că i-a venit vremea”. De fapt, Fossett căuta în Nevada un teren propice pentru doborîrea unui alt record mondial: cel de viteză pe uscat.

Şi poate că în tot acest timp în care societatea l-a căutat la Bagaje Rătăcite, el a descoperit taina vitezei. Acum îşi suflă aer în pumni sub cupola bisericii sale de pînză, peste o oră aprinde o lumînare în burta unei balene din Oceanul Indian, iar mîine va trece într-un avion de hîrtie pe deasupra capetelor noastre, dîndu-ne cu tifla pentru îngrijorările financiare, în drum spre o petrecere dată de căpitanul Nemo la bordul lui Nautilus. Se va pregăti apoi pentru doborîrea unui alt record, încercînd să devină omul cu cea mai lungă moarte din lume.

Sper din tot sufletul că, aşa cum susţin ziarele britanice (aici şi aici), Fossett şi-a înscenat moartea pentru că ar fi avut necazuri financiare. Astăzi, milioanele lui se foiesc neliniştite în bancă, iar coloana vertebrală din hîrtie verde a lumii se îndoaie periculos. Criza omului rămîne totuşi mai profundă. În zeci de mii de mall-uri şi de fastfood-uri, indivizi liberi mestecă furaje citind cotaţiile valutare şi indicii bursieri, în timp ce un neliniştit e risipit prin sălbăticii. Cine e mai singur: cei speriaţi sau cel mort?

„Voi continua să particip la cursele auto atîta timp cît voi fi capabil. Dar asta s-ar putea termina mîine … ” – Paul Newman.

În „Cineva acolo sus mă iubeşte” (1956) a fost pugilistul Rocky Graziano şi o cronică a acelor vremuri a surprins în cîteva cuvinte jocul său: „Paul Newman e genial. Scuipă, loveşte, vorbeşte şi priveşte ca un boxer plecat din mahala”. Doi ani mai tîrziu, în „Pisica pe acoperişul fierbinte”, a întrupat un jucător de fotbal american aflat în criză existenţială. În „Jucătorul” (1961) şi „Culoarea banilor” (1986), a fost jucător de biliard, în „Furie pe gheaţă” (1977) hocheist.

În 1969, rolul de pilot din „A învinge” l-a făcut să-şi descopere o pasiune pe care nu a abandonat-o pînă la sfîrşitul vieţii: cursele auto. De atunci, a participat la sute de astfel de întreceri. De la cele de amatori, organizate pe şosele secundare, în care fiecare venea cu maşina de acasă, preparată în garaj, pînă la concursuri de prim rang. De la curse de viteză pînă la întreceri de anduranţă, în care se pilota cu schimbul, timp de o zi şi o noapte. În 1979, a terminat al doilea în celebra Cursă de 24 de ore de la Le Mans. La 70 de ani, a fost înscris în Cartea Recordurilor drept cel mai vîrstnic pilot care a cîştigat o cursă de profesionişti, cea de 24 de ore de la Daytona. În afara faptului că a fost coproprietarul unei echipe de CART, a participat regulat cu Chevrolet-ul său Corvette în seriile GT1, iar în 2007, la 82 de ani, a învins în două curse desfăşurate la Lime Rock Park.

Însă victoriile şi recordurile rămîn în arhive, în timp ce imaginile din filme se adună în spatele ochiului. Pe ecran, el a fost sportul şi nu doar pentru că a jucat atîtea roluri specifice, ci pentru că l-a reprezentat cel mai bine. Dincolo de definiţia academică, sportul este dorinţa omului de a părăsi starea de nemişcare şi de a se măsura cu nu-contează-cine, cu alţii, cu natura sau cu el însuşi, de a-şi înfrunta temerile, de a dărui fără a aştepta ceva în schimb. Este un dirijor de energii, o zînă bună a naturii umane care transformă partea ei întunecată într-un alt fel de competiţie. De-a lungul a peste jumătate de secol, Paul Newman ne-a reamintit în mod constant aceste lucruri. Crezul lui – „Secretul vieţii e să te strecori pe planetă şi să pleci de pe ea făcînd cît mai puţină zarvă” – mi se pare o altă definiţie a spiritului sportiv.

Acum, după ce a părăsit discret scena, două secvenţe îmi revin în memorie. În „Infernul din zgîrie-nori”, la aproape 50 de ani, actorul execută, fără a fi dublat, o coborîre în braţe pe o bară, urmată de săritură şi aterizare. La 80 de ani, în ultimul lui film, „Empire Falls”, încă se căţăra pe o scară cu iuţeala unei pisici. Cum să nu te apuci de sport după ce-l vezi?

Notă: Înregistrarea video este de la emisiunea lui David Letterman, de anul trecut, după ce Paul Newman obţinuse ceea ce avea să rămînă ultima sa victorie în cursele auto.

Am descoperit de curînd pe Internet cîteva imagini de la Jocurile Paralimpice. Fiind unul dintre cei care au închis prea repede televizorul după terminarea Olimpiadei „clasice”, simt nevoia să le recuperez cumva.

Fotografiile realizate la aceste competiţii sînt pîndite de un pericol: acela de a exercita un şantaj emoţional la adresa privitorului. Majoritatea artiştilor ale căror instantanee sînt reproduse aici nu au urmărit însă o antiteză facilă.  Nu membrele lipsă sau simţurile pierdute (reprezentate prin anumite obiecte, de la masca aşezată pe ochi pînă la elasticul cu ajutorul căruia e ghidat sprinterul) constituie „centrul de forţă” al fotografiilor, punctul către care ochiul e atras imediat, ci figurile expresive ale sportivilor.

Primul instantaneu (poza numărul 20 aici, dacă doriţi să o vedeţi mare) îi aparţine lui Ng Han Guan, de la AP. Explicaţia foto precizează că sportivul gabonez din prim-plan a fost descalificat pentru că nu avea un scaun de competiţie, ci unul obişnuit. Dar nu capul sportivului (de pe care casca a fost scoasă, în semn de totală renunţare), prăbuşit în palmă, ne face să oftăm, ci mai ales acele rotile, ca de servantă, ale scaunului său. Nu doar omul e handicapat aici, ci şi obiectul, care parcă se surpă de plîns o dată cu stăpînul. În spatele lor se înregistrează victoria Tehnologiei. Scaunele cu două roţi pline şi una de ghidaj creează senzaţia unor rachete care îi vor propulsa pe sportivii îmbrăcaţi în tricouri mulate, şi nu invers. Totuşi, braţele puternice ale africanului par a fi capabile să învîrtească nu numai două roţi, ci întreg Pămîntul. În planurile cel mai îndepărtate vedem alte scaune, al arbitrului şi ale spectatorilor, fixe, dintr-o altă lume.

O altă imagine (poza 31 în grupaj) nici nu are nevoie de explicaţie foto. Surprinde o secvenţă dintr-un meci de volei şezînd, o disciplină paralimpică în care regula principală este ca sportivii să păstreze permanent o fesă în contact cu solul. De pe la jumătatea fileului în sus e o imagine clasică de volei: braţele jucătoarelor aflate în defensivă se ridică pentru a bloca mingea trasă din partea cealaltă. Coborîm apoi privirea şi sîntem în Iad: vedem că păsările care fîlfîie graţios din aripi au ghearele prinse-n catran.

La capătul liniei de mişcare descrisă de cele patru palme şi de minge se află o paradoxală nemişcare, cea a arbitrului, din care se zăresc doar picioarele. El, cel „întreg”, e imobil şi înfăţişat parţial, în timp ce ele, persoanele cu handicap, sînt unite într-un Lac al Lebedelor. E posibil să mă înşel, dar cred că autoarea (Grace Liang, de la Reuters) a decupat partea de sus a fotografiei. Dacă ar fi apărut întregul trup al arbitrului, am fi sesizat în mod brutal brutal că atît acesta, cît şi persoana care a făcut poza se află la un alt nivel, deasupra sportivelor. Prezenţa integrală a Judecătorului (redus la atributul său fundamental: steguleţul cu care semnalizează infracţiunea) ar fi accentuat-o, printr-un ciudat ricoşeu vizual, şi pe cea a Creatorului. Acesta ar fi pătruns prin efracţie  în propria operă, transformînd-o într-o poză de familie, în care nişte copii se joacă pe covor sub privirile binevoitoare şi duioase ale părinţilor.

Şi exact asta nu sînt şi nu trebuie să fie Jocurile Paralimpice: un exerciţiu de căinare realizat de cei care închid prea devreme televizoarele.

P.S. Mulţumiri lui Mihnea Graur. Prin intermediul blogului său am ajuns la pagina cu fotografiile.

„O huiduială se aude mai tare decît o ovaţie. Dacă pe margine sînt zece oameni care aclamă şi unul care strigă «Huo!», numai pe ultimul îl vei auzi”, spunea Lance Armstrong. În urechi i-a rămas probabil acel sunet al contestării. L-ar fi auzit, cred, şi dacă, lîngă cei zece oameni care ovaţionau s-ar fi aflat şi unul care tăcea.

Reîntoarcerea unui sportiv după cîţiva ani într-o disciplină pe care a dominat atât de categoric este o prelungire dificilă a mitului. Eroul se luptă nu cu ceilalţi, ci cu propria imagine, exprimată în anii de glorie. Mulţi au încercat-o, de la Muhammad Ali la Björn Borg, de la Michael Jordan la Mario Lemieux, din motive şi cu rezultate diferite. Lance Armstrong are însă o miză mai mare decît o luptă cu timpul şi cu efectele sale. Dacă era aşa, s-ar fi mărginit la a termina maratonul din New York, pe care l-a descris ca fiind o probă oricum mai dură decît Turul Franţei. El nu îşi doreşte atît o a opta victorie în „Le Tour”, cît să le confirme definitiv pe precedentele şapte.

Momentul este interesant. Echipa în cadrul căreia care va activa Armstrong, Astana, va reveni în 2009 în „Le Tour” după o absenţă de doi ani, cauzată de un scandal de dopaj. Floyd Landis, Mario Cippolini şi alte nume mari ale ciclismului cochetează cu reîntoarcerea. Naum, Banciu, Terzian şi Comşa ar putea avea o opinie autorizată privind aceste decizii, eu cred doar că, de exemplu, Cippolini este o cometă al cărei nucleu a trecut de mult şi care încearcă acum să mai cîştige nişte bani, cu ultimele particule ale cozii sale. În schimb, Armstrong nu vrea bani: urmează să concureze gratis în cinci competiţii cicliste, doar pentru a atrage atenţia asupra luptei împotriva cancerului.

După ce, în august, a intrat în programul de monitorizare al Agenţiei Americane Antidrog, el va posta online rezultatele testelor sale sangvine. Cei interesaţi vor avea acces la cele mai intime mistere ale trupului său, chiar dacă vor fi codificate în limbajul greu inteligibil al chimiei. Sub ochii noştri se va scrie cronica unui altfel de Tur, un concurs între hematii şi leucocite, urmat de dări de seamă zilnice despre nivelul hemoglobinei sau al creatininei. Dacă ar fi avut posibilitatea, probabil că Lance ar fi concurat într-o piele transparentă şi ar fi livrat rapoarte din mers. Este o altfel de crucificare: cel dispărut se întoarce pentru a se răstigni în mod voluntar pe bicicletă, în văzul tuturor.

Mitul nu ar fi complet dacă lupta omului s-ar desfăşura doar împotriva unei boli, a vîrstei şi a kilometrilor. El se întoarce într-o competiţie pe care întotdeauna a venerat-o, organizată însă într-o ţară în care, pînă la urmă, performanţele i-au fost puse la îndoială. Publicaţii precum Le Monde şi L’Equipe au lansat acuze, rămase pînă la urmă nedovedite, şi însuşi actualul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, a avut multe cuvinte dure la adresa lui Armstrong. Sportivul are deja un plan de rezervă. „Deja i-am anunţat intenţia mea preşedintelui Sarkozy, pentru cazul în care organizatorul Turului nu-mi va permite înscrierea în competiţie”, a declarat ciclistul. Este un fel de luptă pentru recuperarea unui teritoriu, ca o reîntoarcere a grecilor în Troia, precedată şi de puţin tumult în media.

A crede sau nu în corectitudinea lui Armstrong este, pînă la urmă, o opţiune personală. Mulţi spun că revenirea lui e uşurată de o nouă generaţie de substanţe, imposibil de detectat. Părerea mea este că, indiferent dacă va cîştiga sau nu Turul Franţei din 2009, prin curajul de care dă dovadă, Lance Armstrong nu are cum să piardă.

După ce l-a cumpărat pe Robinho cu 34 milioane de lire sterline, şeicul Sulaiman Al Fahim din Abu Dhabi, deţinătorul pachetului majoritar de la Manchester City, anunţă o nouă sesiune de shopping. Buffon (75 de milioane), Berbatov (60), Messi (80), Cristiano Ronaldo (134), Fabregas (60), Torres (70), Kaka (106) se află în coşul nababului. Mă scuzaţi că n-am mai convertit sumele din lire sterline în euro, dar, la naiba!, la un asemenea nivel aproape că nici nu mai contează moneda.

Al Fahim se descrie drept „un buldozer care distruge totul în cale” şi declară: „Ce a făcut Abramovici e o nimica toată. În primii 30 de ani de viaţă, am avut multe succese. Acum sînt disperat să cîştig trofee”. Parcă e cursa pentru construirea celei mai înalte clădiri din lume sau un concurs de bărbăţie dintre acelea care se reduc la o măsurare. O competiţie desfăşurată după un singur criteriu e însă una săracă, indiferent de banii puşi în joc.  Următorul Al Fahim se va raporta la puterea de cumpărare a actualului, aşa cum acesta îşi compară astăzi averea şi faptele  cu cele ale lui Abramovici.

Şi ce dacă?, veţi întreba, cît timp fotbalul îşi va păstra neştirbit spectacolul pe gazon, ba mai mult, vom putea vedea jucînd superechipe compuse din supervedete. Nu e aşa. Experimentul Real Madrid, prima transformare a unei echipe de fotbal într-o colecţie de abţibilduri vii, a arătat cum, dacă pe un perete expui unsprezece capodopere ale picturii universale, îşi vor răpi una alteia frumuseţea şi magnetismul. Ce se va întîmpla atunci cînd un fotbalist va ajunge să coste cît o rachetă cosmică? Simplu, i se va cere să presteze de acei bani. Dar uitaţi-vă la marii fotbalişti ai momentului! Ce om poate alerga necontenit 90 de minute fără să transpire, pe două picioare cît buştenii? Să fim serioşi! Vi se par a folosi doar vitamine? Vor rezista ei la următoarea generaţie de „calciu” şi de „magneziu” sau le va plesni inima în miezul celui de-al 623-lea sprint?

Aceşti nababi nu cumpără însă jucători sau cluburi de fotbal, ci socluri pentru propriile statui. În multe cazuri, postamentele au un dublu rol: acela de a-i face pe ei vizibili, dar şi mai greu de atins pentru justiţia care se sfărîmă la picioarele lor. Asemenea faraonilor, vor să-şi dureze în piatră nemurirea, retezînd-o pe cea a predecesorului.

De aceea toţi achiziţionează la bucată istoria unei ţări în care, deşi totul este „so damn british”, aproape nici o marcă, de la Harrods pînă la Jaguar, nu mai este englezească. Există însă o imensă contradicţie între tradiţie, care este o mică veşnicie aţipită, şi goana vanitoasă în care aceşti oameni vor să o transforme.

Mai mult, spre deosebire de acaparatorii precedenţi din fotbal, care au avut totuşi un dram de răbdare, Sulaiman Al Fahim, la 31 de ani, nu are. De aceea cred că domnia sa nu vrea să cumpere doar atenţie universală şi tradiţie britanică, ci şi timp. Şi tare mi-e teamă că, atunci când barilul va refuza să iasă la încălzire, moneda arbitrului va îngheţa în aer.