Generaţia mea are golurile lui Hagi tipărite pe partea interioară a pleoapelor, acum iată-le şi pe suport electronic. Nu am văzut încă DVD-ul, dar sper că pasele lui magice nu lipsesc, pentru că ele spun o altă parte a poveştii, la fel de frumoasă.

Sîntem în meciul cu Argentina de la Cupa Mondială din 1994, la 1-1. Ilie Dumitrescu clonase golul lui Hagi din partida cu Columbia, inventînd din lovitură liberă o boltă peste portarul argentinian, apoi Batistuta egalase din penalty. Echipa României iese din apărare, iar Hagi, plasat lîngă întretăierea tuşei din dreapta cu linia de la centrul terenului, primeşte mingea de la Dan Petrescu. Aşteptînd susţinerea unui coechipier, pătrunde un metru-doi în terenul argentinienilor, în timp ce patru adversari se apropie încet din toate părţile.

Lipit de marginea terenului, Hagi conduce mingea în stilul acela al lui lenevos, de pisică tupilîndu-se către pradă, şi fiecare mişcare conţine un avertisment (în „Pentru un pumn de dolari” există o secvenţă asemănătoare: Clint Eastwood se apropie de patru pistolari cu aceleaşi mişcări încete, dar ameninţătoare, pentru ca într-o fracţiune de secundă să-i împuşte pe toţi). Urmărind imaginile, veţi observa că nici unul nu-l atacă decisiv. Nici nu era recomandat să încerci să-l deposedezi, mai ales cînd se afla cu faţa spre poartă, deoarece într-o picosecundă Gică îşi schimba direcţia şi viteza, trecea pe tangentă şi te trezeai vînînd o umbră.

Din terenul nostru, Lupescu ţîşneşte, iar unul dintre cei patru simte pericolul şi îi ia urma. Tîrziu! Exact atunci răsare şi pasa lui Hagi, ca o garoafă din batista iluzionistului. Cînd Gică a dat drumul balonului trecuseră fix 4 secunde de la primire, iar cei trei argentinieni strînşi în jurul lui tot nu îndrăzniseră să-l atace.

Lupescu primeşte mingea pe fuleu – pasa pe poziţie viitoare a fost o altă „marcă înregistrată” Hagi -, preia şi îi trimite din nou decarului, care avansase. Iată-l acum în faţa fundaşului stînga argentinian, în dreptul colţului careului mare, începînd acelaşi dans hipnotizator de şarpe. Cînd îl vede pe Ilie Dumitrescu îndreptîndu-se în fugă spre careu, Hagi „pune frînă”, îşi întoarce mingea pe piciorul stîng şi pasează la întîlnire, exact înainte ca doi adversari să-i închidă uşa. Prelins prin sita apărării, Ilie se roteşte graţios ca un dansator de tango, pune latul şi mingea e în poartă.

A fost unul dintre cele mai frumoase şi simple contraatacuri din istoria fotbalului. La fiecare dintre cele patru pase, balonul a fost dat către cel mai avansat fotbalist român din acel moment. Nu a fost unul fulgerător, – a durat cincisprezece secunde, dintre care opt mingea s-a aflat la Hagi -, dar revăzîndu-l, ai senzaţia că mult mai numeroşii argentinieni nu au avut în nici un moment vreo şansă.

Au trecut mai mult de două luni de cînd Cosmin Moţi e în Italia şi deja îi este „dor de băieţi”. Într-un interviu acordat Gazetei, aproape că-i numeri oftaturile. Nu a învăţat prea bine italiana, o limbă foarte diferită de română, a jucat la Siena numai 107 de minute din 13 partide şi crede că „antrenorului îi e frică să mă folosească”. Alţi români transferaţi în ultimul timp, Dică şi Radu Ştefan, după ce au început binişor, au ajuns pe tuşă.

Dacă fotbalul românesc are o problemă, aceasta nu sînt jucătorii străini care vin să joace aici, ci fotbaliştii autohtoni care nu reuşesc să rămînă în Occident. Ca în „Castelul” lui Kafka, există mereu un complot al sorţii care-i împiedică să-şi atingă ţinta. De obicei este antrenorul noii echipe, care i-a luat din acelaşi motiv pentru care omul din banc îşi duce calul la tîrg, sabotînd deliberat investiţia clubului spre a-i face de rîs pe fotbaliştii români.

Cu puţine excepţii, fotbalistul român este un evadat nostalgic. După ce impresarul îi sapă tunelul, iese dincolo de zidurile închisorii, fuge cîţiva paşi, apoi se opreşte, dîndu-şi seama că afară e frig şi că e singur, în timp ce înăuntru avea un pat, mese calde şi la ore fixe şi mai ales o certitudine: aceea de a fi titular, aşadar în vederile lui Piţi, prin urmare e posibil să ajungă la un club străin, deci are de unde să se întoarcă acasă.

Dintre toate marile cluburi bucureştene, Dinamo stăpîneşte cel mai bine arta aruncării bumerangului. Nu transferă jucători în străinătate, ci organizează sesiuni individuale de „training” în Occident, care durează cîteva luni. Gîndiţi-vă: dacă Radu Ştefan şi Moţi vor reveni în Ştefan cel Mare şi-şi vor relua locurile de titulari, Dinamo va fi aceeaşi echipă de acum cîţiva ani, doi, trei, cinci, nici nu mai contează. De la Lobonţ la Bratu, de la Mitea sau Zicu la Marius Niculae, toţi sînt jucători care au plecat pentru a se întoarce.

Dinamo pătrunde în Cupa UEFA şi întîlneşte echipe cam de aceeaşi valoare cu cele la care jucătorii în alb-roşu nu s-au putut impune şi iese relativ rapid din competiţie. În acel moment, „campionatul devine principala prioritate”, însă adevăratul obiectiv este un loc de Cupa UEFA, ce asigură funcţionarea unui sistem care nu oferă nici performanţe majore, dar nici dezamăgiri de proporţii. Acelaşi ciclu funcţionează şi la nivel de antrenori, clubul tehnicienilor cu trecut dinamovist, care trebuie numai să ţină maşina mergînd, în punctul mort.

Teribil de amuzant este că discursul domnului Borcea funcţionează de fiecare dată. După fiecare plecare a unui jucător român e adus un înlocuitor de mîna a doua, care beneficiază de atuul faptului că nu-l ştie nimeni, în timp ce numele-i exotic trădează un talent de mare fotbalist. Gîndiţi-vă doar cum sună „Osvaldo Miranda”! La o asemenea sonoritate, ai zice că e capabil să lovească din foarfecă două mingi în acelaşi timp, fiecare ducîndu-se spre cîte un vinclu şi nu neapărat al aceleiaşi porţi. După un timp în care noul venit se împleticeşte prin Liga 1, autohtonul transferat ajunge să fie regretat şi domnul Borcea creează abil un orizont de aşteptare. Declară „Sîntem foarte aproape de a-l readuce pe X la Dinamo”, iar fanii, antrenorul şi acţionarii spun în cor: „X, întoarce-te! Te aşteptăm cu braţele deschise! Aici e locul tău”. Cînd fotbalistul-bumerang revine, definitiv sau sub formă de împrumut, nu e privit ca un om care a eşuat, ci ca un salvator care „va pune umărul la cîştigarea titlului” sau la „redresarea echipei”.

Acel „Lăsaţi-ne să ne pregătim de Liga Campionilor!” conţine involuntar un mare adevăr. Important e să fii mereu implicat în pregătirea pentru o mare competiţie, în timp ce accederea ar reprezenta o mare problemă. Dacă Dinamo va cîştiga titlul, domnul Borcea va trebui să răspundă la întrebarea „Ce achiziţii pregătim pentru Liga Campionilor?”, iar răspunsul se prefigurează de pe-acum: „Am vorbit la telefon cu Claudiu Niculescu şi mi-a spus că vrea să se întoarcă la Dinamo”.

Iubesc filmele de început ale lui Emir Kusturica, pentru că puţini regizori au ştiut să aştearnă pe peliculă cu atîta sinceritate, umor şi căldură nebunia acestui colţ de lume. Pe Maradona îl consider un artist inegalabil care a cîntat la minge. Întîlnirea dintre cei doi – documentarul „Maradona by Kusturica”, care va fi lansat în România pe 21 noiembrie, la Festivalul Dakino – este însă în cea mai mare parte un eşec.

Însuşi începutul filmului e halucinant. Polivalentul regizor se află pe scenă, alături de formaţia sa, executînd un solo de chitară şi vorbind din postura de narator despre cît de bine s-ar fi potrivit Maradona în filmele sale, prilej pentru o trecere în revistă a propriei opere. Diego e apoi asemuit pe rînd cu un erou al revoluţiei mexicane, cu personaje din filmele lui Sergio Leone sau Sam Peckinpah, cu miticul Ghilgameş şi, bineînţeles, cu Dumnezeu.

Golurile marcate împotriva Angliei la CM din 1986 revin obsesiv. Primul, cel cu mîna, este în acelaşi timp un act de justiţie divină, dar şi un  ceremonial religios de acceptare în sînul Bisericii Maradoniene, o sectă în care creştinismul e înjosit prin imitaţie. Al doilea, „golul secolului”, e folosit ca un corolar la toate fazele sublime ale lui „El Pibe”. Vedem uluitoare driblinguri, şuturi cu boltă din unghiuri imposibile peste portari care ajung în năvodul porţii, fundaşi în postura poliţiştilor ce se chinuiau inutil să pună mîna pe Charlot. Cea mai bună mărturie despre Maradona o oferă chiar el, vorbind prin minge, pînă a interveni regizorul, care face o trecere spre nişte desene animate de un gust îndoielnic. Ai senzaţia că Dumnezeu ţi-a pus mîna în cap şi te mîngîie iniţial, dîndu-ţi apoi castane şi palme după ceafă, pentru a fi sigur că-i înţelegi semnele nu tocmai subtile.

E acelaşi stil egocentric şi manipulator practicat de Michael Moore, care forţează desfăşurarea unor evenimente pentru a se potrivi concluziilor sale, învelind adevărul într-o spumă retorică. Aidoma americanului, Kusturica îşi devorează propria creaţie, trecînd în faţa camerei pentru a se revela ca „un Maradona al filmului”. Găsindu-i scuze sau explicaţii aberante lui Diego pentru nişte paşi greşiţi, creatorul „Vremii ţiganilor” de fapt îl minimalizează. Învinuindu-i pe englezi şi pe americani nu doar de erorile comise, ci de tot răul din lume, el îşi transformă critica într-un fîs.

Dacă la Maradona ai senzaţia că vezi un copil vorbind despre poznele sale, din care a înţeles mai multe sau mai puţine, Kusturica pare un creator cu forţele sleite, capabil doar să repete, fără a se mai putea reinventa. Înţelegem că am pierdut un chitarist remarcabil şi un executant de lovituri libere excelent, mai grav e că şi regizorul s-a cam dus.

Singurele secvenţe puternice sînt cele în care autorul se abţine de la acest cult prin ricoşeu al propriei personalităţi sau cele care nu-i aparţin (imaginile din meciuri şi cele dintr-un documentar al anilor ’70, în care copilul Maradona jonglează cu mingea pe un maidan ca şi cum s-ar fi jucat cu un yoyo). Reîntors la Napoli după 15 ani, Diego coboară să salute fanii strînşi în faţa hotelului, care făceau o hărmălaie teribilă. În lift, „Butoiaşul” este extatic, ca un copil care aşteaptă să-şi deschidă cadourile, după care, în stradă, bucuria se preschimbă în nelinişte şi apoi, în microbuzul care-l extrage din mijlocul mulţimii turbate, în teamă. Dragostea necondiţionată şi fără graniţe îl înconjoară peste tot, în tribunele „Bombonerei”, în studiourile TV, în restaurantul în care cîntă alături de familie şi prieteni un imn dedicat – cui? – lui însuşi.

Aflat într-un local al „Bisericii Maradoniene”, în care două „preotese” sînt înlănţuite într-un număr de strip-tease, regizorul preferă să se uite la un televizor pe ecranul căruia curg fazele magice ale lui Diego. Din off, vocea lui explică într-o engleză apăsătoare de ce face asta, vorbind despre Jung şi Freud.

Îţi vine să urli: „Emire, mai taci naibii din gură! Diego, pune mîna şi antrenează!”.

„Marele Circ” începe să semene cu un bal mascat organizat în Coreea de Nord, la care participanţii au voie să poarte doar uniforma de muncitor. Preşedintele Federaţiei Internaţionale de Automobilism, Max Mosley, intenţionează să introducă din 2010 în Formula 1 motoare, cutii de viteze şi suspensii standard pentru toate echipele. Ca urmare, Ferrari ia în calcul retragerea din competiţia în care s-a aflat de la începutul vremurilor, idee cu care cochetează şi BMW, Mercedes, Toyota, Renault şi Honda.

Comunismul miliardarilor

De unde această goană spre comunism în chiar miezul unei lumi libere? Doar nu e „Cupa Dacia 1300”. Dacă vor să salveze echipele mici, care sînt farmecul acestui sport, să împartă altfel banii din drepturile TV şi de imagine, din care oricum îşi trag partea leului! Să adopte sistemul din alte competiţii auto, prin care pentru fiecare punct obţinut maşinii i se adaugă o greutate suplimentară. Şansele trebuie egalizate cît mai mult, nu transformate într-o normă.

Să le dai tuturor acelaşi motor, aceeaşi cutie de viteze şi aceleaşi suspensii înseamnă să castrezi omul de această latură a sa care-l îndeamnă în mod constant să-şi depăşească limitele, riscînd, inventînd şi căutînd soluţii. Pentru FIA însă, ideal ar fi ca piloţii să se joace la PlayStation, controlînd de la distanţă nişte maşinuţe electrice identice, ori să organizeze concursuri de parcare laterală, ieftine, sigure şi cu aceeaşi maşină.

Ce-ar fi să desfiinţăm şi şampania de pe podium, pe motiv că e scumpă şi îmbată?

Salvaţi planeta şi distrugeţi omul!

Şi toată această discuţie de coafor cu combustibili ecologici şi cu păduri care trebuie protejate cu orice preţ! Da, trebuie redusă poluarea, însă nu distrugînd omul. Ce-ar fi să începem prin a nu organiza un Mare Premiu în China, ţară care produce peste un sfert din poluarea de pe Glob? Altfel, avem curse la lumina becului, curse în miezul deşertului şi se vorbeşte iarăşi de un Mare Premiu în Las Vegas, unde linia de start să fie în faţa cazinoului Caesar’s Palace. Mai lipseşte o întrecere sub apă şi una care să se ţină pe partea vizibilă a Lunii, filmată de pe Pămînt.

Dar ştiţi ce nu mai avem? O cursă pe care să o urmărim cu ochii scoşi din orbite şi cu pumnii încleştaţi, între doi turbaţi precum Senna şi Prost sau Schumacher şi Hakkinen.

Pilotul automat

Piloţii înşişi se transformă într-un parc auto, o tabără de utecişti robotizaţi, cu salarii enorme şi gîturi mai groase decît capetele, care stau cinci ore pe zi în sala de forţă ori în studiourile unde se turnează clipuri publicitare şi care, cu puţine excepţii, dau declaraţii corecte din punct de vedere politic. Unde sînt vremurile în care Gilles Villeneuve şi Rene Arnoux se depăşeau şi pe iarbă, în care Mansell îşi împingea maşina peste linia de start-sosire, căzînd apoi leşinat? Unde sînt anii în care Senna şi Berger, ciupiţi bine de tot, desfăşurau furtunul de la hidrant şi-i dădeau drumul, inundînd camera unui pilot care dormea? Noi îl vrem pe Irvine înapoi, cu chinta sa regală de iubite!

Nu întîmplător cei mai buni piloţi sînt şi cei mai ţăcăniţi. De aceea îmi place Raikkonen, că stăpîneşte şi nobila artă a prăbuşirii sub masă, de aceea îmi place Alonso, că declară şi altceva decît ce-i cere echipa. Mi-e dor pînă şi de un pilot care să încaseze o amendă pentru depăşirea vitezei legale.

Riscuri calculate de contabili

De aproape 15 ani, de la dispariţia lui Senna nu a mai murit nimeni într-o cursă, ceea ce e nemaipomenit, însă noi, în faţa televizoarelor, ne stingem de plictiseală. Fiecare Mare Premiu este însă astăzi un cortegiu funerar la 250 kilometri pe oră, rotirea ordonată a unor căluşei pe roţi. Reducînd viteza maximă şi costurile, ei reduc viaţa sub pretextul că o apără. Nu este un omagiu adus celor dispăruţi de-a lungul istoriei în accidente de cursă, ci dimpotrivă, o pîngărire a memoriei lor. Piers Courage, Jochen Rindt, Jim Clark, Gilles Villeneuve, toţi erau bărbaţi care ştiau la ce se expun, dar care şi-au asumat acest pericol şi au „dat gaz”.

Vrem automobilism, nu „autoimobilism”! Nu ne trebuie o Formula 1 dietetică şi emasculată, unde cheltuielile trebuie să scadă doar pentru a creşte încasările celor care organizează Marele Circ. Pe biletele de la toate competiţiile de profil scrie: „Sporturile cu motor sînt periculoase”, dar unde naiba mai e pericolul? Ca pe unul dintre piloţi să-l roadă centura de siguranţă şi să se infecteze?

Nu mă interesează ce face Max Mosley în viaţa sa particulară. Din punctul meu de vedere, poate să joace „fazan” pe cocoţate costumat în lupul cel rău ori să se zbenguiască îmbrăcat într-un tutu roz, uns cu dulceaţă de gutui. Mă îndoiesc însă că participantele la micile sale petreceri sexuale cu caracter geriatric sînt alese astfel încît să semene perfect una cu cealaltă. Măcar de aici să tragă Sir Max concluzia necesară, şi anume aceea că ne place varietatea.

Luptă între Prost, Senna şi Schumacher la Kyalami, în 1993

Irvine şi Hakkinen se bat cu suc la conferinţa de presă!

Raikkonen explică de ce nu a fost prezent la o acţiune a lui Pele, la MP al Braziliei 2006

Pămîntul nu mai are nici un deget necercetat. Dai la o parte o liană şi găseşti un McDonald’s. Deasupra ta se învîrte condorul, dar din buzunar îţi susură o „Nokia tune”. În curînd, şi Triunghiul Bermudelor va fi pe harta GPS: „La prima geamandură, faceţi stînga şi pregătiţi-vă să dispăreţi”.

Atunci, încotro? Turismul spaţial propus de ruşi e deocamdată prea scump, iar teama de piraţii tuaregi a făcut ca odată neînfricatul raid Paris-Dakar să-şi ia elicopterele şi să se mute în America de Sud. Pe canalul Explorer am văzut cum a fost clonată cursa dintre Amundsen şi Scott pentru cucerirea Polului Sud, în exact aceleaşi condiţii. Totuşi, există o diferenţă importantă: în cazul unui eşec băieţii ar fi fost recuperaţi imediat, în timp ce membrii expediţiei lui Scott şi-au lăsat oasele acolo.

Cum să faci adrenalina să curgă? În teambuilding-uri, acele excursii sindicalizate unde riscul ţi se dă cu porţia, pe semnătură? Un mic paintball printre copaci? Puţin efort la „gym”, acele temple de slavă ale propriului trup, în care îţi atîrni la gît medalia contrafăcută a abdomenului sculptat? Sporturile extreme sînt reacţia individului la o formă lentă de sinucidere. De la parapantist la săritorul cu funia elastică, toţi vor să părăsească acest uter de asigurări de viaţă şi airbag-uri în care se formează individul modern.

În „Scrisoarea furată”, Edgar Allan Poe plasează plicul căutat de o armată de poliţişti dotaţi cu microscoape exact pe birou, în văzul tuturor. La fel, un foarte interesant sport extrem se desfăşoară în chiar inima oraşului. „Urbex” e prescurtarea de la „urban exploring”. Cînd graniţa lumii, vegheată de sisteme electronice care trebuie să te ţină pe traiectoria corectă, se dovedeşte de netrecut, sportivul-explorator se afundă în direcţia opusă, în chiar carnea de beton a oraşului, printre plăci de azbest, deşeuri, grinzi şi rîuri subterane. Pătrunde prin capace sau uşi secrete în sistemul de canalizare al oraşului, în fabrici sau spitale abandonate, în şantiere sau mine dezafectate ori în tronsoane secrete de metrou (cum e cel moscovit, despre care se spune că are patru linii construite la o adîncime de şapte nivele sub sol şi serveşte drept cale de evacuare pentru liderii de la Kremlin în cazul unui atac atomic).

Dacă „omul păianjen” Alain Robert se caţără pe cele mai înalte şi strălucitoare clădiri din lume, în văzul tuturor, exploratorul urban face drumul invers, coborînd neştiut în adîncurile unei construcţii moarte. Nu e un zeu care să dorească adulaţia mulţimii, nici măcar un Prometeu în căutarea unui secret ce trebuie înapoiat omenirii. Vînează doar ecoul unor zile de mult trecute, despre care ştim chiar mai puţine decît despre cea de mîine.

Este nivelul secret al Infernului dantesc, continentul bonus pe care Marco Polo şi Vespucci nu l-au pus pe hărţi, urmarea „Călăuzei” lui Tarkovski şi a „Underground”-ului lui Kusturica. Prin exploratorii urbani, călătoria continuă, cu pericolele şi lipsa ei de consideraţie pentru diverse legi, fie şi spre un teritoriu abandonat şi inutil.

P.S. Thanks, Man and Doc!