Iubesc filmele de început ale lui Emir Kusturica, pentru că puţini regizori au ştiut să aştearnă pe peliculă cu atîta sinceritate, umor şi căldură nebunia acestui colţ de lume. Pe Maradona îl consider un artist inegalabil care a cîntat la minge. Întîlnirea dintre cei doi – documentarul „Maradona by Kusturica”, care va fi lansat în România pe 21 noiembrie, la Festivalul Dakino – este însă în cea mai mare parte un eşec.
Însuşi începutul filmului e halucinant. Polivalentul regizor se află pe scenă, alături de formaţia sa, executînd un solo de chitară şi vorbind din postura de narator despre cît de bine s-ar fi potrivit Maradona în filmele sale, prilej pentru o trecere în revistă a propriei opere. Diego e apoi asemuit pe rînd cu un erou al revoluţiei mexicane, cu personaje din filmele lui Sergio Leone sau Sam Peckinpah, cu miticul Ghilgameş şi, bineînţeles, cu Dumnezeu.
Golurile marcate împotriva Angliei la CM din 1986 revin obsesiv. Primul, cel cu mîna, este în acelaşi timp un act de justiţie divină, dar şi un ceremonial religios de acceptare în sînul Bisericii Maradoniene, o sectă în care creştinismul e înjosit prin imitaţie. Al doilea, „golul secolului”, e folosit ca un corolar la toate fazele sublime ale lui „El Pibe”. Vedem uluitoare driblinguri, şuturi cu boltă din unghiuri imposibile peste portari care ajung în năvodul porţii, fundaşi în postura poliţiştilor ce se chinuiau inutil să pună mîna pe Charlot. Cea mai bună mărturie despre Maradona o oferă chiar el, vorbind prin minge, pînă a interveni regizorul, care face o trecere spre nişte desene animate de un gust îndoielnic. Ai senzaţia că Dumnezeu ţi-a pus mîna în cap şi te mîngîie iniţial, dîndu-ţi apoi castane şi palme după ceafă, pentru a fi sigur că-i înţelegi semnele nu tocmai subtile.
E acelaşi stil egocentric şi manipulator practicat de Michael Moore, care forţează desfăşurarea unor evenimente pentru a se potrivi concluziilor sale, învelind adevărul într-o spumă retorică. Aidoma americanului, Kusturica îşi devorează propria creaţie, trecînd în faţa camerei pentru a se revela ca „un Maradona al filmului”. Găsindu-i scuze sau explicaţii aberante lui Diego pentru nişte paşi greşiţi, creatorul „Vremii ţiganilor” de fapt îl minimalizează. Învinuindu-i pe englezi şi pe americani nu doar de erorile comise, ci de tot răul din lume, el îşi transformă critica într-un fîs.
Dacă la Maradona ai senzaţia că vezi un copil vorbind despre poznele sale, din care a înţeles mai multe sau mai puţine, Kusturica pare un creator cu forţele sleite, capabil doar să repete, fără a se mai putea reinventa. Înţelegem că am pierdut un chitarist remarcabil şi un executant de lovituri libere excelent, mai grav e că şi regizorul s-a cam dus.
Singurele secvenţe puternice sînt cele în care autorul se abţine de la acest cult prin ricoşeu al propriei personalităţi sau cele care nu-i aparţin (imaginile din meciuri şi cele dintr-un documentar al anilor ’70, în care copilul Maradona jonglează cu mingea pe un maidan ca şi cum s-ar fi jucat cu un yoyo). Reîntors la Napoli după 15 ani, Diego coboară să salute fanii strînşi în faţa hotelului, care făceau o hărmălaie teribilă. În lift, „Butoiaşul” este extatic, ca un copil care aşteaptă să-şi deschidă cadourile, după care, în stradă, bucuria se preschimbă în nelinişte şi apoi, în microbuzul care-l extrage din mijlocul mulţimii turbate, în teamă. Dragostea necondiţionată şi fără graniţe îl înconjoară peste tot, în tribunele „Bombonerei”, în studiourile TV, în restaurantul în care cîntă alături de familie şi prieteni un imn dedicat – cui? – lui însuşi.
Aflat într-un local al „Bisericii Maradoniene”, în care două „preotese” sînt înlănţuite într-un număr de strip-tease, regizorul preferă să se uite la un televizor pe ecranul căruia curg fazele magice ale lui Diego. Din off, vocea lui explică într-o engleză apăsătoare de ce face asta, vorbind despre Jung şi Freud.
Îţi vine să urli: „Emire, mai taci naibii din gură! Diego, pune mîna şi antrenează!”.
oh shit. nu ma uit…
Sunt foarte buni prieteni Custurica si Maradona…
Buna seara mea.
explorish
De ce? Trebuie sa-l vezi, poate ai o alta parere decat a mea.
AG, posibil sa ai dreptate in unele puncte. Mie unul cred ca o sa mi placa.
Ei…guess what ? Eu pur si simplu il ador pe Michael Moore, iar daca filmul lui Kusturica este,intr-adevar,ceva mai slabutz decat „Vremea tiganilor”, „Underground” sau „Arizona dream”, din punct de vedere ideologic este ireprosabil. Dar se pare ca un semnatar in ziarul ala fascist (dar cu bulina rosie!) nu poate sari peste propria sa umbra…
AG:
Fascistule! :D
Doc
Mai rau, „fascist vopsit” :)
Vazusi filmul?
That sucks…!
AG:
Da. De mult. Am o parere apropiata de „fascismul” tau:D
Nu vreu sa comentez mai mult. Apare cineva si iar intru in clinciuri inutile. Un lucru spun. Filmul e un exercitiu de admiratie ratat. Explicatia e simpla: Emir nu stie sa faca documentare. El construieste povesti demente.
Doc
De acord.
Eu intrebasem acum cateva saptamani de el aici si mi-a spus unde-l gasesc. Sunt curioasa si am sa-l vad.
AG:
Ca sa te indepartezi de seductia hidrei fasciste. iti recomand calduros Three Songs About Lenin (1934) in regia lui Dziga Vertov. :D
I hate Maradona! Dobrin was the best!
Killer Monster:
Eu pana nu apare un documentar despre Dorel Stoica si regizat de M. Moore nu imi gasesc linistea! :D
Doc
:lol:
salutare,hmmm nu am vazut filmul nu am ce sa comentez despre el,seamana cu un documentar despre obama din ce scrie AG :P
buna seara,
de ce era nevoie de asa ceva?
Doc:
Iar comentariul sa ii apartina lui Britney! Cantat, nu vorbit… ca de vorbit, vorbeste prostii!
AG-ule.cel mai fain gol e al lui PITZI cu ceafa!
Chiar deunazi am gasit filmul pe torrente. Seed bai fratilor!! :)
Mai bine nu iti citeam comentariul, mi-ai stricat cheful. :)
Maradona, acest „tigan fotbalist” dupa parerea mea, e ce a dat mai bun acest sport in lume.
salut,mi-a placut Maradona in perioada succesului,dar in rest nu am documentatie.
AG: am filmul lui dziga vertov 3 songs about lenin dc il vrei.
Articol de nota 10, ca de obicei
„trecînd ân faţa camerei”, te rog corecteaza
„Roger & Me”, primul film important al lui Michael Moore, pleaca de la un neadevar: incercarea lipsita de succes a regizorului de a face un interviu cu seful GM, care constituie premiza documentarului, in realitate a reusit: interviul a avut loc. M. Moore nu neaga asta, dar nu-i atribuie mare importanta; ideile sint mai importante decit faptele daca am decis ca ideea respectiva e nobila.
Persoana care „pur si simplu il adora pe M. Moore” (dezbatera e sortita esecului din start: a fi indragostit nu face intotdeauna casa buna cu ratiunea si logica) probabil ca nu e constienta de cit de multe puncte comune exista intre fascism (de care sint acuzati cei cu opinii diferite de ale lui) si stinga progresista de azi, din rindurile careia face parte M. Moore.
Adrian, ai idee despre un film „Looking for goods” sau ceva de genul asta? Este povestea unor tineri care string bani pentru a putea face o calatorie la un meci al lui Maradona, sau ceva asemanator.
„Looking for gods” am vrut sa spun.
AG
trebuia sa specifici care emir, sa nu creada lumea ca strigi la mine :lol:
Super tare . Ca de obicei . Cand apari pe sticla !?
geaba
Multumesc. Nu stiu. Evit sa apar prea des pe sticla, mai ales daca nu am ceva de spus.
art.vandelay
Da, stiu povestea. Sunt mai multe legate de Moore, printre care si cea cu mama soldatului care apare in Fahrenheit.
Kusturica a demonstrat ca este aproape la fel de „jurnalist” ca si Moore. Pacat, a fost un mare regizor.
art.vandelay
Dar nici Art Vandelay nu exista :) Arhitect, lucrator la o firma de import-export latex :D
Bah, fraere. asculta putin.
E vorba de idei.
Tipul asta (Emir Kusturica) crede in ele si le da viata. Ce este rau in ele?
Daca nu vrei nu te uita, nu asculta, nu te simti viu. Fi mort in continuare. Ehh, acum daca esti asa de destept incearca acelasi lucru, doar ca in locul lui Kusturica pune-l, de exemplu pe… Bush, sa zicem.
Poti sa alegi tu: tata sau fiu. ha???
same shit, different thing.
P.S.: aere de ziarist, intr-un echipament de …instalator.(schimba poza, si taie-ti ciocu, de vrei respect; nu uita traim intr-o lume plina de standarde, si tu nu prea te incadrezi. niciunde ai vrea tu.)
cato eşti un om, cum să zic? Io nu vreau sa fiu ca tine nici de-o fi sa fiu prost la un moment dat