Rădoi se înşală. În fotbalul modern nu se mai face o împărţire strictă între artişti şi cărăuşi. Astăzi, valoarea unui jucător presupune să aibă şi spate puternic pentru chingi, şi degete fine pentru claviatură. O vedem în Liga Campionilor, mai ales după ce trece faza grupelor, perioadă în care noi ne refugiem în aceeaşi doctrină nefericită a punerii umărului, de parcă unica formă de înaintare ce ne e familiară ar fi împingerea icnită a unui obiect masiv.

Oricum, din această metaforă lipseşte cel care ar trebui să scrie partiturile şi să le aşeze pe pian. Dar să lăsăm antrenorul, revenind la ceea ce a jucat Steaua în scurtul său turneu european. În puţinele dăţi în care pianul ajungea în faţa porţii, era deja dezacordat de atîtea buşituri. Mi-e teamă că nici Drogba, nici un alt mare artist al claviaturii, nu ar fi putut oferi publicului goluri strălucitoare din sferturi de centrări.

În spatele acestei împărţiri pe categorii stă însă o alta, între români şi străini. E obiceiul nostru drag ca în pauzele dintre eforturi să ne înţepăm amical cu jungherele. Am purtat de curînd, în pauza unei emisiuni TV, o discuţie cu un fotbalist român. „Ei nu simt nimic pentru Steaua”, spunea Domnia Sa despre stranierii din Ghencea, „azi sînt aici, mîine vor fi altundeva”. Lipsa ataşamentului sentimental, zic eu, este taman o primă condiţie necesară pentru profesionalism. Noi simţim prea mult şi respectăm prea puţin, înjurînd străinătatea aşezaţi la coada pentru vize. Am vrea să putem emigra oriunde, dar să nu prea ne vină emigranţi. Ţara ce se crede buricul netăiat al lumii ar dori să primească prin cordonul ombilical doar nutrimente de calitate. Fără sutele de străini – mai buni la fotbal sau mai slabi -, campionatul nostru ar fi fost unul lipsit de sevă, un pom de iarnă plin de beculeţe, dar cu crengile deja uscate.

Rădoi a mai greşit cu ceva, permiţînd şi participînd la transformarea plecării sale în Vest într-o odisee chinuită şi plină de piedici din partea destinului. Din momentul în care Ioan Becali a declarat că se va da peste cap să-i găsească o echipă, el s-a aflat în postura copiilor care merg cu colindul prin blocuri. Puţine uşi se vor deschide în faţa acestei prea mari stăruinţe, mai ales că Mirel face asta un pic după Sărbători, iar naşul cere ceva mai mult decît nuci şi mere.

În Ghencea s-a cărat pianul ca în Stan şi Bran, pe nişte interminabile scări înguste, şi deseori el a fost scăpat. Mai mult, la una dintre adresele de livrare nu era aşteptat un pian, ci o valiză. Aceasta este de fapt cea mai mare greşeală a căpitanului stelist, de a se fi implicat mai mult decît în transport sau în cîntat, încercînd să aranjeze şi concerte. Or, dacă profesionalismul de rit vestic agreează fotbaliştii polivalenţi, respinge cu hotărîre acest gen de mixare a categoriilor, cum e cea dintre jucători şi intermediari.

Şi dacă Mirel Rădoi ar putea cînta „polonezele” lui Chopin de la coadă la cap legat la ochi şi cu o mînă la spate, şi dacă ar fi capabil să teleporteze un pian către marii atacanţi ai planetei, e greu să-i mai răspundă cineva la sonerie. Mi-e teamă că liderul din teren al Stelei a fost înghiţit chiar de obiectul pe care l-a cărat cu atîta conştiinţă profesională, plecat la vale pe scări.

În acest sistem, sportivul anului nu poate fi Constantina Diţă, nici Lucian Bute, nici Alina Dumitru, ci Gigi Becali.

Oamenii care bagă bani în fotbal sînt parte din mitologia creată de media. Fotbalul apare ca un cîmp pîrjolit ce are nevoie doar de acest fertilizator care este banul. Graţie unui suflu binefăcător de lichidităţi, o echipă se ridică şi joacă, dar ai senzaţia că meciurile, rezultatele şi palmaresul ei contează mai puţin şi că respectiva  trăieşte numai întru gloria investitorului şi a lăfăielii sale pe micul ecran.

Partea a doua a poveştii rămîne mereu nespusă. Oamenii care bagă bani în fotbal nu numai că mai fac un lucru – scot bani din fotbal -, dar şi există graţie acestuia. Îi auzim deseori plîngîndu-se de avatarurile vieţii de patron, de cît îi costă cluburile, care, asemenea unor ibovnice nepotolite, înghit sume imense, însă niciodată nu am auzit un investitor care să spună cît a cîştigat de pe urma fotbalului.

Departe de a fi un sistem al concurenţei libere, fotbalul românesc este mai degrabă unul feudal. Seniorul de club are o armată pe care o întreţine, vasali şi inamici tradiţionali, are drepturi asupra poporului din tribune. Deţine blazonul clubului şi palmaresul acestuia. Exact aşa ar fi fost Evul Mediu dacă ar fi existat televiziune: „Te întrerup pentru că Gigi Becali susţine o conferinţă de presă la palat”, „Aflat pe unul dintre vastele sale domenii, Vasile Turcu a declarat …”, „Tocmai a sosit un curier cu o depeşă de la Iancu de Timişoara”.

În mare, există două categorii de oameni care apar la emisiunile sportive: cei care nu fac mare lucru, dar care şi-au plătit biletul de intrare în viaţa noastră prin preluarea unui club, şi cei care vorbesc despre vorbele lor. Pentru a fi sigur că prinde cu această frecvenţă buletinele de ştiri, un om normal ar trebui să aibă parte zilnic de o moarte violentă. Dimineaţa, ar trebui să învie şi să o ia de la capăt, cu o extorcare, o răpire sau un viol.

Apoi vin anchetele, clasamentele şi galele, în care nelipsiţii ecranului sînt în mod nemeritat lăsaţi la o parte, după ce timp de un an au asigurat carnea mediatică. Poate ar fi bine să abandonăm măcar temporar ipocrizia. În acest sistem, sportivul anului nu poate fi Constantina Diţă, nici Lucian Bute, nici Alina Dumitru: pe ei nu i-am văzut „pe sticlă” decît cel mult cîteva secunde. Sportivul anului – al acestuia, ca şi al celor ce vin – este Gigi Becali. Premiul de excelenţă i se cuvine celui care nu a reuşit mare lucru în 2008, nici în sport, nici în politică, dar ale cărui gesturi şi cuvinte ne-au însoţit mereu. Şi n-ar trebui uitată nici valiza: cu ea am început anul, cu ea îl terminăm.

Fiara reintră din nou senină în cuşca de hamster şi merge mai departe.

Primele mele amintiri legate de sport sunt alb-negru, sub acel „R” care se mărea şi se micşora pe ecran, anunţînd o reluare. Erau jambierele lăsate ale lui Dobrin, ca manifest suprem al nepăsării. A fost săritura peste fileu a lui Năstase de la sfîrşitul meciului, de parcă lui Ilie nu i-ar fi fost suficientă victoria şi ar fi vrut să cucerească şi ultima redută a adversarului. Au urmat turnirurile Craiovei şi meciul cu Kaiserslautern ascultat cu galena conectată la burlan, la ora de biologie, şi acele 3-0 şi 2-3 ale lui Dinamo cu Hamburg.  Apoi, cînd culoarea pătrunsese deja în tubul catodic, a venit Lăcătuş.

De prin 1984, meciurile Stelei începeau mereu la fel. Balonul mişcat la centru, apoi o angajare în adîncime spre fărîma de om care năvălea singură către poarta adversă. Era vremea cînd Lăcă se prăbuşea în careu ca un ţipar curentat, cînd dribla numai către exterior, mai mult sărind peste adversar, care descoperea brusc cît de greu e să vînezi un ţînţar cu mitraliera. Orice gol părea firesc, chiar şi cel cu IFK Göteborg, cînd mingea a intrat în plasă din întîmplare.

Ce a rămas din această atitudine îndrăzneaţă, care îi permitea lui Marius să construiască, pe un teren îngheţat, o cupolă bizantină peste Dasaev ori să împuşte sub bară un penalty în finala de la Sevilla, cînd pentru orice jucător poarta părea cît una de hochei? Nu pierderea puiului de Supercupă doare, ci dispariţia acestui spirit al lui Lăcătuş, care la mijlocul anilor 80 a însufleţit Steaua, ca un copil ce se strecoară într-o veston de general şi fuge prin casă fluturînd din mîneci. Mai tîrziu, inadaptatul de la Fiorentina şi Oviedo a revenit acasă, unde şi-a întregit colecţia de trofee naţionale, cea mai bogată din fotbalul românesc, pentru ca mai apoi să fie lăsat să plece la FC Naţional. S-a întors la Steaua nu ca antrenor, ci ca oficial, şi iar a plecat, şi iar s-a întors.

Ultimul traseu al şeptarului a avut loc acum două luni, într-un decor aurit. Marius a încheiat conferinţa de presă în care-şi anunţa demisia şi a plecat agale, uşor adus de spate. Zîmbind cu capul încă întors spre zona în care circul îşi consuma ultimele secvenţe, de parcă ar fi ştiut el ceva, dar nu voia să spună.

Astăzi, fiara reintră din nou senină în cuşca de hamster şi merge mai departe. Pentru 5.000 de euro în plus la salariu, se reîntoarce în ceas pe post de cuc care iese numai cît să-şi anunţe demisia. Nici nu mai e vorba dacă următoarea sa plecare se va produce prin acordul părţilor ori prin terfelirea la televizor, deja antrenorul Stelei e altul, cel care tropăie la coadă aşteptîndu-şi rîndul.

Sau poate, în acest ritm al înnoirii prin deja vu, Lăcătuş va fi înlocuit chiar de Lăcătuş, unul din ce în ce mai trist şi mai adus de spate, nu acea torpilă cu ciuf care exploda în careul advers.

Cînd am început acest articol, mai erau 3-4 ore pînă la startul partidei de handbal feminin cu Spania, meci care, ca şi precedentele, urma să fie transmis de TVR2. În tradiţia românească a dibuirii răului cel mai mic, am fost bucuros că meciurile nu sînt pe TVR3: ar fi fost greu să o vedem pe Valentina Elisei luptîndu-se nu doar cu adversarele, ci şi cu puricii de pe ecran.

În acelaşi timp, pe GSPTV era o reluare a cronicii din războiul şubei cu uniformele. Am plonjat apoi direct în actualitate, într-o discuţie despre golgeterii recent încheiatului tur al Ligii I, iar prezentatorul ne-a amintit că iarna e lungă şi că va fi mult timp pentru analize. Pe sport.ro curgeau alte ştiri calde. Claudiu Niculescu s-a întors la Dinamo. Au fost difuzate apoi imagini cu jucătorii CFR-ului fotografiindu-se alături de figurile de ceară din muzeul doamnei Tussaud şi a fost anunţat un turneu de wrestling. La ştiri au apărut pînă şi Cheeky Girls, supărate că n-au fost invitate la meciul CFR-ului.

Este, poate, unul dintre motivele pentru care sportul românesc nu are viitor: prezentul e întotdeauna prea departe. În studio ori la telefon sînt numai „foste glorii”, în timp ce actualele glorii transpiră dincolo de raza de acţiune a camerei. Nu deţii drepturile de televizare a unei competiţii, aceasta e din start aşezată în program la „în alte roluri”.

ProTV are Liga Campionilor, deci pompează miză în Steaua şi CFR, ca în nişte păpuşi gonflabile ţinute în picioare doar de aerul introdus în ele. Cînd această competiţie va trece la TVR, trustul Pro o va trata cu discreţia cuvenită unei pioase amintiri. GSPTV are drepturile pentru Liga 1, de aici belşugul inutil de Gigi Becali, Spadacio, Onofraş şi Paraschiv, de Zotta, Kapetanos, Copos şi Mihai Stoica.

Sportul e mereu în altă parte. Dacă handbalistele noastre vor ajunge în semifinale, meciurile lor vor fi probabil mutate pe TVR1, în timp ce la celelate posturi se va auzi mai des prin telefon vocea lui Cristian Gaţu. Mai uşor le va fi handbalistelor noastre să devină campioane europene decît subiect de reportaj ori centru de interes mediatic. Ca fată, trebuie să fii „cheeky” ca să apari la ştirile sportive. Pentru învingătorii din competiţiile de cel mai înalt nivel, dar care se desfăşoară „în altă parte”, există mereu varianta întîmpinării la aeroport şi a interesului post factum.

Din punct de vedere mediatic, e tot ceea ce putem: să organizăm turul unui muzeu al figurilor de ceară. Ne pregătim de hibernare prin interminabile discuţii, privind de sute de ori aceleaşi reluări şi reînviind fantomele unor meciuri. Ca spectatori, putem doar să tragem adînc aer în piept. Fie pentru a-l înjura pe Mutu, fie pentru a ofta.

Dimineaţa devreme, bătrînul arhitect coboară încet din chilia sa dintre turnuri să aprindă focul sub oraş. Iese apoi la suprafaţă şi priveşte lung spre locaşurile pentru păsăret, cocoţate atît de sus, încît nici hulubii nu le ating. „O greşeală”, suspină, „am făcut o greşeală”.

Oraşul însuşi este o capodoperă care aşteaptă ultima lovitură a teslei, o carte construită numai din erate. Pe Bulevardul Graţiei, şoldul de granit al Casei Pedrera (foto) se răsuceşte într-un dribling, iar Casa Battlo îşi face loc graţios cu coatele în zid. Cînd e meci, şopîrlele multicolore din Parcul Guell o şterg spre „Camp Nou”, iar căciulile de zahăr ars ale turnuleţelor abia aşteaptă să fie aruncate în aer.

În unele nopţi, florile din Muzeul Miro îşi scutură petalele peste paznicul adormit şi-l mistuiesc în parfumul lor. Paznicul reapare năuc în celălalt capăt al oraşului, acum e un indian ce-şi cară bocceaua spre zona comercială, unde canalele rîgîie fetid printre magazinele cu arome scumpe, iar pe păturile aliniate Louis Vuitton se scrie cu cîţi de „t” vrea artistul. În metrou se fură un portofel, care mai apoi e regăsit absolvit de bani în sacristia unei biserici.

Veselia înspăimîntătoare a catedralei Sfintei Familii se regăseşte în acel „Vai de tine dacă-mi greşeşti!” din zîmbetul oricărui catalan, căci orizontul i-a învăţat pe oameni să nu-şi plece privirea, la fel cum prin alte locuri munca cîmpului i-a obişnuit să o ţină în pămînt. Barcelona scrutează  Mediterana ca un portar cu braţele în şold, iar jucătorii ei ascultă numai de ordinele amiralului Colon, cel care, din vîrful stîlpului său, îl ameninţă pe omul de dincolo.

Prima echipă a Barcelonei este o altă capodoperă neterminată a oraşului: întotdeauna îşi pierde minţile în faţa careului advers, pictînd direct pe ochi forme efemere. În această pierzanie colectivă nimic nu moare fără a fi înlocuit. Ronaldinho e purtat pe braţe spre aeroport, dar în port caravelele descarcă alte mirodenii. Messi e tocul cu care Dumnezeu se iscăleşte pe iarba stadioanelor, de fiecare dată altfel, cu unul din numele Lui necunoscute. Bojan şi Henry seamănă cu acei Piticu şi Şarpe din copilăria noastră, băieţi care jucau minunat fotbal, dar care n-au ajuns mari fotbalişti, ci vînzători la vreun Ferometal.

Ca să dureze, ceva trebuie lăsat mereu neterminat, aşa că în fiecare seară bătrînul vraci al pietrei iese cu felinarul în drum şi-şi priveşte încă o dată turnurile. Apoi stinge flacăra, închide ochii şi se lasă călcat de ultimul tramvai.