Înaintea primului război mondial, un fost ofiţer al Marinei franceze, Georges Hebért, călătorea prin Africa. Acolo a întâlnit triburi ai căror indivizi, trăind în natură, aveau calităţi fizice deosebite şi dezvoltaseră o capacitate incredibilă de adaptare. În urma erupţiei unui vulcan în Martinica,  Hebért a coordonat salvarea a 700 de persoane, ceea ce i-a întărit convingerea că însuşirile atletice trebuie combinate cu altruismul şi curajul. Întors acasă, a pus bazele unui sistem de educaţie fizică, denumit „metoda naturală”.

La mijlocul anilor 1990, în suburbia pariziană Lisses, David Belle a folosit „metoda naturală” pentru a mări eficienţa brigăzii de pompieri a tatălui  său, apoi a dus totul mai departe, şi mai departe. Aşa a apărut Parkour, arta deplasării eficiente, cu viteză maximă, în care se folosesc toate  abilităţile trupului uman. Dacă aţi văzut filmele „Yamakasi” sau „Banlieue 13”, ştiţi deja la ce mă refer – David Belle joacă în cel de-al doilea rolul principal (Leito) -, dar scene de parkour apar şi în „Casino Royale”, „Breaking and entering”, „Live free or die hard” sau „Babylon A.D.”.

Deşi este un sport, parkour nu dispune de un regulament, nu are o ierarhie formală şi nu se poate „juca” în echipă. Organizarea unei competiţii este şi ea imposibilă. Se poate practica oriunde şi oricum, însă, cu adevărat, nu se practică aproape niciodată, întrucât îi lipseşte cauza iniţială. „Fantezia mea principală e să merg noaptea târziu pe străzile din New York, o bandă de răufăcători să mă atace, iar eu să scap de ei folosind parkour. Cum însă nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva, aş zice că, într-un fel, niciodată nu am practicat acest sport”, spune americanul Ryan Ford, citat în articolul „No obstacles”, apărut în New Yorker sub semnătura lui Alec Wilkinson. „Dacă exersez o săritură şi mă întorc să o iau de la capăt, asta nu mai e parkour, pentru că nu deschid un drum, ci închid un cerc”. De unde se vede că „les traceurs” practică nu doar un sport minunat care nu există, ci au creat şi un sistem filosofic pentru a-l descrie.

Din punct de vedere fizic, ţinînd cont doar de aparenţe, e sportul pe care trebuie să-l fi practicat Omul Păianjen şi Superman la juniorat, cînd încă nu învăţaseră prea bine să zboare. În muzică, jazz-ul ar fi corespondentul perfect. Asemenea multor arte marţiale, parkour transformă şocurile în alunecare, fluidizînd mişcările printr-o formă inteligentă de disipare a energiei. Aşa cum acestea te pregătesc pentru o luptă care, în mod ideal, nu trebuie să aibă loc, prin parkour te antrenezi gradual în vederea unui zbor imposibil.  Şcoala căderii e dilatată la maximum şi transformată în spirală, devenind subiect permanent de doctorat, însă chiar şi inventatorul sportului continuă să exploreze noi teritorii, fiind mereu la început.

Un „traceur” poate cădea de la înălţimi ameţitoare, transformând piedicile în înaintare, e capabil să se strecoare pe scări strâmte de incendiu, să sară pe acoperişuri ori să escaladeze ziduri ca o pisică, … totuşi enumerarea rămâne veşnic incompletă. Nu există centuri, dani, norme sau ranguri, după cum nici noţiunea de imposibil nu face parte din parkour. Confruntarea nu e cu un altul, aş zice că nu e nici măcar cu propria persoană ori cu obstacolele întâlnite, e cu Totul.

Rezumând, parkour e arta de a te mişca. Poate că şi dumneavoastră, citind acest articol – ce e posibil să nici nu existe -, aţi făcut deja primul pas în parkour.

Atenţie! Acest sport se învaţă gradual, numai sub o îndrumare atentă. Nu încerca aşa ceva de unul singur!

subsemnatul ;) emoticon-care-face-cu-ochiul, angajat pe post de vector de imagine la GSP, doresc ca prin prezenta să vă supun atenţiei câteva probleme. 

Atât eu, cât şi colegii mei bidimensionali considerăm că aportul nostru la realizarea ziarului e subapreciat. Fără a dori să vă lezez orgoliul profesional, vă informez că am cel puţin zece apariţii zilnice, atât în paginile tipărite ale Gazetei, cât şi în cele electronice, în timp ce dumneavoastră, cu tot respectul, nu scrieţi decât cel mult o dată pe zi.

Primim nenumărate semnale pozitive din partea cititorilor, care ne apreciază talentul jurnalistic. Găsim, desigur, îngrijorător faptul că o nouă categorie de public ne consideră mesajele un pic prea complicate, însă am vrea să vă reamintim binecunoscuta zicală „Un emoticon bestial face cât un editorial”.

De ce, în ciuda acestor fapte, sîntem tratate ca nişte mămăligi pe parbrizul ziarului? Dacă-i inducem cititorului nişte sentimente înseamnă că noi nu putem simţi? Dacă suntem bidimensionale înseamnă că ne lipseşte profunzimea? În ceea ce mă priveşte, îmi permit să vă reamintesc că am absolvit Academia de Grimase Hazlii de la Paris şi că am câştigat de trei ori premiul de excelenţă la Galele Yahoo Messenger.

Din momentul în care am fost cooptate în echipa Gazetei nu am avut o singură zi liberă şi ne aflăm în pragul unui colaps. Cunoaşteţi drama colegului meu, emoticonul uimit, care, pentru că i se spune zilnic că are faţă de păpuşă gonflabilă, a slăbit şi a ajuns aproape o elipsă? Celebrul :) , odinioară un tip optimist, a contractat un rictus cronic de cînd e nevoit să zâmbească şi la explicaţiile foto. În contractul meu a apărut o clauză unilaterală prin care sînt obligat să fac cu ambii ochi deodată, pentru a cuceri noi categorii de cititori. Încercaţi, domnule redactor-şef, să clipiţi şmechereşte 24 de ore din 24 şi veţi simţi pe pielea dumneavoastră neplăcuta mângâiere a unei semipareze. Încercaţi, de asemenea, să nu vă pierdeţi concentrarea şi minţile în mijlocul unui grup de oameni care aplaudă, se tăvălesc pe jos de râs, sforăie sau ţocăie din buze.

Cerem dreptul la libera exprimare a stărilor sufleteşti, înfiinţarea de bloguri personale, concedii plătite şi desfiinţarea clauzei care ne interzice bronzarea.

În cazul în care veţi alege să ignoraţi cererile noastre, vă anunţ pe această cale că joi, la orele 10:00, vom declanşa o grevă de avertisment. La un Buzzz!, toate emoticoanele vom deveni inexpresive ca pozele de buletin. Dacă revendicările noastre vor fi în continuare ignorate, luăm în calcul chiar o demisie colectivă şi înfiinţarea unui alt ziar de sport, întemeiat pe principiile unui jurnalism modern şi eficient.

Cu deosebită stimă, al dumneavoastră ;)

Nu-l deranjaţi pe nea Piţi din meditaţie! Menajaţi-i pe călugării zen din lotul României, pe care orice foşnet îi poate opri din calea spre CM. 

Toată lumea, de la Iordănescu la Dorinel Munteanu, cere linişte. „Cu siguranţă, jucătorii au aflat despre acest diferend din sânul naţionalei şi îi afectează, chiar dacă nu recunosc. Sper să nu se resimtă asta şi în joc”, a declarat Dorinel în Gazetă. Dar poate că puţină nelinişte nu le-ar strica şi chiar ar fi bine să se resimtă în joc. E prea mult confort psihic în evoluţiile acestei echipe care se conservă admirabil în propria mediocritate. Tricolorii sunt atât de feriţi de probleme, încât juri că o să combine perfect şi la 38 de ani în faţa propriului careu, înfăşaţi în tricoul naţionalei.

Pe bune, parcă ar fi nişte actori care au nevoie de o asemenea interiorizare, încât orice tuse din public i-ar putea scoate din starea de graţie. Ori poate sunt agenţi secreţi ai fotbalului mondial şi nu vor să atragă atenţia asupra lor. Eşecul cu Lituania o fi fost gândit special pentru a-i face pe sârbi să ne ia la preţ de matineu. Dar ce motiv de tulburare ar avea? Prima de calificare la Campionatul Mondial este de 115.000 de euro de căciulă, maşinile de lux s-au ieftinit, iar Olanda e în altă grupă.

Această prea mare dorinţă de linişte se manifestă prin cultul pe care fotbaliştii şi antrenorii noştri îl au pentru silenzio stampa. Un astfel de procedeu înseamnă că o echipă preferă să se exprime doar prin fapte, lăsând vorbele la o parte, însă la noi e decizia îmbufnată a unor copii de a se zăvorî în cameră, cu jucăriile favorite. De când nu aţi mai auzit de un silenzio stampa la o echipă mare?

Vă spun în şoaptă: în momentul de faţă nu e atât de îngrijorător pericolul unei dinastii Mircea Sandu, cât posibilitatea ca echipa naţională să adoarmă de tot, dizolvată în somnul obligatoriu de după-amiază. Când băieţii se trezesc, zic toţi acelaşi lucru: „Eu cred că nea Piţi ar trebui lăsat să continue”. Să continue ce? Să-i învelească grijuliu cu plăpumica.

În fond, ce i s-a transmis lui Piţurcă? „Dacă nu baţi Austria, cam trebuie să pleci”. E mai mult decât rezonabil, în mod normal trebuia să fie concediat după acel 0-3 cu Lituania. Dar nea Piţi se înconjoară cu abilitate de mister. E ca o femeie ce apare rar în public şi atunci stă permanent cu voaleta coborâtă, iar toată lumea o bănuieşte a fi de-o frumuseţe răpitoare.

Ai spune că nea Piţi e singurul alchimist care cunoaşte secretul transformării metalelor ordinare în aur. Din vârful unui munte îndepărtat, lucrează la planurile unei echipe atomice, capabilă să umilească toate marile selecţionate ale lumii. Apoi naţionala României păşeşte sfioasă pe teren şi vedem acelaşi fotbal somnoros, cu jucători picotind în iarbă. Apar zvonuri că Mister ar lucra la întinerirea lotului, dar nu sunt decât liftinguri, un pic de Gerovital şi mult orgoliu. Când vine vorba de Tiberiu Ghioane, de exemplu, răspunsul e „nu” din start.

Deci nu faceţi zgomot şi fiţi alături de echipa naţională! Să ne mulţumim cu anestezia generală, chiar dacă e singura dovadă că ar fi existat o operaţie.

Cele 120 milioane de euro licitate de Manchester City pentru Kaka şi mai ales faptul că oferta a fost respinsă reprezintă un semn. Sînt convins că Mansour bin Zayed Al Nahyan, şeicul finanţator al lui City, ar fi cîştigat potul dacă, la cîteva sute de kilometri distanţă, la Real Madrid nu s-ar fi pregătit revenirea în fruntea clubului a lui Florentino Perez. Între 2000 şi 2006, cît timp acesta a condus Realul, gruparea a avut performanţe sub aşteptări, dacă le raportăm la numărul de vedete încorporate. În schimb, la sfîrşitul acestei perioade, echipa madrilenă a detronat Manchester United din poziţia de cel mai bogat club din lume.

Chiar refuzată, oferta pentru Kaka a început să mişte apele, creînd premise de ieşire din criză prin dezmorţirea circulaţiei jucătorilor de mare valoare. Pentru a umple golul, AC Milan s-a gîndit la Ribery. „Dacă valoarea lui Kaka este de 120 milioane de euro, atunci Ribery face 150″, a spus managerul general al lui Bayern, Ulli Hoeness. Din păcate, germanul se înşală. În fotbalul actual, Ribery face exact cît a oferit AC Milan pe el, 35 de milioane de euro. Diferenţa rezidă din imposibilitatea lui Franck de a fi mai mult decît este, adică un excepţional jucător. Contează mai puţin că Ribery poate trage orice echipă după el, că e capabil să-şi transforme coechipierii într-o haită de pitbulli. Întrebarea este: poate el reprezenta imaginea unei creme de bărbierit?

Este aceeaşi discuţie ca în cazul dilemei „Cine merita Balonul de Aur şi titlul de FIFA World Player: Ronaldo sau Messi?”. Întrebaţi orice puşti din lume cine ar vrea să fie dacă n-ar fi el. S-ar vedea în spatele surîsului gelatinos de învingător al portughezului ori purtătorul celui de spiriduş cu chef de joacă al argentinianului? Chiar şi în reclamele Pepsi, Messi pare un intrus, un extraterestru ciudat care driblează în mod inutil taxiuri. Într-una din acţiunile promoţionale realizate în China, l-au urcat pe scenă îmbrăcat într-un chimono tradiţional. Brusc, nu mai era un fotbalist de geniu, ci un pitic înotînd în nişte mîneci mătăsoase, deranjat de basmaua înnodată pe creştet. Prin contrast, Ronaldo este suportul fizic perfect pe care poţi construi o industrie goală a motivaţiei. Îţi dă senzaţia că e suficient să faci cu ochiul pentru a deveni cel mai bun jucător din lume, totul e să iei aminte la ce produse foloseşte.

Nu întîmplător toate aceste reclame sînt proiecţii onirice. Un „dream team” este împlinirea dorinţei a milioane de jucători la FIFA Manager de a-şi vedea echipele virtuale întrupîndu-se pe gazon. Kaka, Ronaldo, Messi şi Ribery sînt toţi mari jucători, însă doar primii doi vor ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, în Noul Ierusalim al fotbalului imaginar reconstruit de Perez. Pentru a predica religia mondială a gelului şi a băuturilor răcoritoare, ai nevoie nu doar de genii ale balonului, ci şi de apostoli credibili.

Este un sport de fineţe jucat în miezul lumii nesigure a alcoolului, dinamic în ciuda nemişcării.

Eurosport a început să transmită concursuri de darts. Zilele trecute, am asistat la turneul final al Campionatului Mondial, Lakeside World Professional, şi a fost un adevărat spectacol.

Cum poate un sport în care mişcarea aproape nu există să fie palpitant? În primul rînd, cu ajutorul televiziunii. Fiecare sport are un grad de spectaculozitate, dar există discipline cărora micul ecran le retează toate posibilităţile de seducţie. De pildă, un raliu televizat nu poate transmite nici 1 la sută din emoţia pe care o trăieşte un spectator aflat pe marginea traseului.

De ce reuşeşte atunci televiziunea să „transmită” şi chiar să îmbogăţească darts-ul? Întrucît acesta e un sport bazat pe apropiere, dilatare şi pe concentrarea asupra detaliilor. Gîndiţi-vă că doar ţinta – un cerc cu diametrul de 45,08 centimetri, împărţit în 83 de zone distincte – e filmată de cel puţin trei camere.

Feţele celor doi concurenţi, dar şi cele ale oamenilor din public, sînt la fel de importante. Miza este aceeaşi: revelarea trăirilor prin înfăţişarea de aproape a unui chip, transformat într-o hartă a emoţiilor umane. Cei doi poli de atenţie, situaţi la aproximativ aceeaşi înălţime faţă de podea, sunt figura sportivului şi ţinta. Există un straniu dialog, bazat pe asemănarea dintre imobilitatea dată de concentrare a chipului uman, cu privirea fixată către ţintă, şi replica mută a acesteia, prin căutătura inertă a acelui „bull’s eye” din centru.

Cumva, darts-ul e o versiune plebee a snooker-ului, un alt sport de concentrare şi de precizie care se dispută în cluburi, înfăşurat însă în reguli destul de stricte în ceea ce priveşte vestimentaţia sportivilor şi comportamentul publicului. Ca şi în snooker, precizia este atributul principal al sportivului – redus la ochi, degete şi antebraţ -, de aici şi minunata oportunitate de a avea campioni trecuţi de prima tinereţe. Există însă şi diferenţe, ca în cazul teatrului clasic şi al celui modern. La darts, publicul şi jucătorii interacţionează aproape continuu. Înaintea şi în timpul aruncării, spectatorii îşi ţin răsuflarea alături de sportivul favorit, apoi reacţionează zgomotos la reuşitele ori la eşecurile acestuia.

Jocul de darts păstrează aceeaşi străveche structură a dramei. În drumul de la 501 la 0 puncte, străbătut cot la cot de către sportivi, există o gradare a acţiunii, un punct culminant al întrecerii (cînd un jucător poate închide jocul, dacă nimereşte cu săgeţica de la 2,369 metri o zonă de aproximativ 2 centimetri pătraţi) şi un deznodămînt imprevizibil.

E singurul sport care se joacă într-un pub, un act de fineţe în miezul unei lumi nesigure. Darts-ul reprezintă, probabil, singura legătură posibilă dintre sport şi alcool. La începutul secolului trecut, o veche lege din Anglia interzicea, în locurile în care se consumă alcool, pariurile la jocurile de noroc, însă nu şi pe cele la jocurile de îndemînare. În 1908, Jim Garside, proprietarul Adelphi Inn din Leeds, a fost chemat în faţa unui tribunal local sub învinuirea de a fi organizat în localul său partide de darts, la care publicul pariase. Martorul chemat de Garside, campionul local de darts William „Bigfoot” Anakin, a demonstrat însă că poate nimeri cu săgeţica orice număr de pe tabelul pe care era trecut programul Curţii, iar tribunalul a fost nevoit să admită că darts-ul este un sport de îndemînare. De altfel, ca o strînsă legătură între cele două domenii aparent ireconciliabile – sportul şi alcoolul-, şi astăzi marea majoritate a partidelor de darts se joacă pe halbe de bere.

Asta este, de fapt, cea mai importantă calitate a acestui sport: deşi e bazat pe concentrare şi precizie, nu se ia prea mult în serios. Să vedem în ce măsură va rezista televiziunii, un Big Brother ce poate şi ajuta, dar şi ucide, prin creşterea de miză pe care, de obicei, o aduce.