Fabrica de scuze şi contracte

Echipa naţională a ajuns un ghemotoc de hârtie, pasat elegant în drumul către coş.

Născută din sistemul de alibiuri şi de cumetrii al acestui fotbal, naţionala s-a transformat într-o bătrînă târfă comunitară, alungată cu şuturi în fund după consumarea actului de prezenţă, o oaie neagră purtată între stadioane de frica huiduielilor. În timp ce, pe gazon, adversarii devin din ce în ce mai puternici, ai noştri pâlpâie ca nişte umbre în bătaia nocturnelor.

Avem echipa mai tehnică, din ai cărei jucători mingea sare însă ca lovită de un atac de panică, bătută la scor şi de soartă, dezavantajată de fotbal în general. Totul stă sub litera unui contract iscălit în numele dezinteresului comun, pentru ca eşecul să fie cât mai lesne de motivat. Când lucrurile se împut, Mircea Sandu se strecoară în spatele unui silenzio stampa şi pleacă spre o plajă îndepărtată, iar noi rămânem cu sentinţele ţâşnind de sub pălăriuţa lui Corleone ca limbile de hârtie ale clovnilor.

Comitetul executiv-vegetal al FRF îl urmăreşte pe Piţi cu eficienţa cu care Tom îl vânează pe Jerry, încercând să aducă o stafie la Socoteala de Apoi. Întunecimea Sa înregistrează o Dare de Seamă despre jucătorii săi, pe care-i acuză de lipsa entuziasmului, a concentrării, a responsabilităţii, a implicării şi a formei, ba chiar şi de lipsa totală din teren şi nu e departe ziua în care liderii generaţiei următoare vor fi învinuiţi de un cras dezinteres în a se naşte.

Această formă, cea a contractului, e singura care mai poate regla relaţiile de joc în terciul sleit al fotbalului românesc. Fundaşul lateral să se angajeze în scris că-i va livra un număr minim de degajări vârfului de atac, iar cel de-al treilea închizător să aibă stipulate clauze ferme de dublaj şi de „triplaj” cu ceilalţi colegi de linie. Între omul care bate cornerele şi Goian ar fi bine să existe o convenţie cadru în care să fie clar precizate data şi coordonatele exacte ale centrării. Pentru Lobonţ e necesară o formă tipizată de tristeţe facială de câte ori ia trei goluri, iar Max Nicu trebuie obligat să cunoască un număr minim de înjurături în română, e clar că „Scheisse!” nu ajută.

Pentru a putea să progresăm în continuare, televiziunea care transmite partidele României trebuie să se angajeze că va filma golurile noastre turceşti din unghiuri favorabile iluziei optice, iar la intrarea pe stadionul unde echipa naţională deconcertează, spectatorii să fie obligaţi să semneze adeziuni pentru candidatura Naşului, primind în schimb libretele cu scandări şi mici jocuri în genul „Uniţi cele două puncte de pe foaie şi veţi obţine partitura de joc”.

Fără antrenori străini!

Domnilor de la FRF, glumiţi? Nu ne trebuie aşa ceva.

Noi avem nevoie de un specialist în minimalizarea pierderilor, de un căpitan care să organizeze evacuarea cu ligheane găurite a apei din nava care se scufundă. De un croitor care să se mulţumească în a lucra „cu materialul clientului”, de parcă arta făuririi unei echipe n-ar sta tocmai în capacitatea de a adăuga ceva la suma valorilor individuale ale jucătorilor.

Ne trebuie un chimist care să dea senzaţia că lucrează la o formulă revoluţionară de echipă, care să ştie cum să fiarbă apă chioară în retorte şi s-o arunce apoi de pe metereze în capul năvălitorilor. Mai ales, ne trebuie un doctor în apărare, care să ne vindece total de tendinţa nesănătoasă de a ataca, lucru ce ne provoacă diverse fobii şi reacţii adverse. Ne-ar prinde bine tot un „gambler”, însă nu care cumva să aduceţi un pokerist, care interpretează, disimulează, surprinde şi, în anumite momente, chiar riscă, ci mai degrabă un jucător la automate, care să aşeze echipa în teren de parcă ar trage de o manetă, doar-doar s-or alinia trei cireşe pe ecran şi din această simfonie de devieri şi ricoşeuri să pice goluri zornăitoare.

Poate n-ar fi rea ideea de a avea, ca în fotbalul american, un antrenor pentru apărare şi unul pentru atac. Şi nici măcar nu-i musai să fie antrenori de fotbal, e bun şi unul de handbal pentru aşezarea defensivei pe semicerc, iar atacul să-l organizeze un tehnician de rugby, prin baloane de urmărire şi pase înapoi.

Ar şti un selecţioner străin să descifreze sistemul de cumetrii şi de relaţii din fotbalul românesc, ar înţelege care jucător aparţine cărui agent? Ar pricepe că mult discutatul „5 contra 2″ este o metodă de antrenament pentru înaintaşi, învăţaţi să atace fără minge din mijlocul unui numeros grup de adversari şi că doar la „măgăruşul” ştim să facem presing? S-ar putea adapta la sistemul în care închizătorii sunt gărzi de corp pentru fundaşii centrali, iar mijlocaşul ofensiv trebuie să acopere o zonă cât jumătate de teren? Ar înţelege legile paradoxale de funcţionare ale naţionalei noastre, o formaţie defensivă ce încasează o găleată de goluri din faze fixe şi nu e capabilă să poarte un contraatac coerent ori să tragă un şut din acţiune de la 18-20 de metri? Ar conştientiza cât de norocos este să lucreze cu un preşedinte de Federaţie cu trecere la FIFA şi la UEFA?

Nu. De aceea, dacă tot vă arde de experimente, folosiţi „metoda Max Nicu”! Anagajaţi un director tehnic şi exilaţi-l în tribuna Stadionului Naţional, să conceapă planurile calificării din 2014. Apoi daţi-l afară, pe motiv că n-a înţeles nimic din traseele de joc ale excavatoarelor.

Apogeul sportului

Rugby-ul este o continuă renunţare la ego pentru întemeierea unei personalităţi.

Probabil că aşa ar proceda nişte furnici care ar avea de transportat o singură firimitură către muşuroi: ar pasa-o de la una la alta, înainte de a fi strivite.

Dacă nu luăm în calcul forma sa degenerată de peste ocean, rugby-ul este unicul sport în care mingea e strânsă la piept, aşa cum se cloceşte un ou, ca un obiect de cult purtat peste graniţă în vremuri grele. În ce altă disciplină mingea însăşi trasează linia de demarcaţie dintre echipe, în cîte sporturi mai e permisă atingerea balonului cu absolut orice parte din trup, într-o legătură deplină dintre sportiv şi obiectul de joc? Ce regulament îi mai permite accidentatului să primească îngrijiri chiar pe câmpul de bătaie, printre şarje şi lovituri de tun?

Aici nu există acele netrebnicii ale sportului numite tragere de timp şi simulare. Fiecare secundă aduce o nouă încleştare. Nu sunt filee care să despartă în mod aseptic trupul de trup, iar duelul se poartă între două plutoane de execuţie fără o altă muniţie decît propria carne. Rugbistul este un cavaler medieval protejat nu de zale şi coif, ci de piele şi oasele frunţii, călare pe armăsarul roib al voinţei. Cînd vreodată îl veţi vedea cu braţele în şold în timpul jocului, zvârcolindu-se ca pişcat de musca ţeţe după o lovitură ori dansând din buric lîngă fanion în urma unui eseu? El este un om pornit cu treabă, o picătură din valul care se mişcă mereu înainte încercînd să atingă plaja, pentru ca apoi să o ia din nou de la început.

Ce aşteptare poate pune sportul în scenă mai frumoasă decît cea dinaintea întâlnirii mingii de rugby cu solul? Ovoidul de piele, lipsit de previzibilitatea şi simetria sferei, dobândeşte, graţie formei, propria voinţă, pe care omul trebuie să o îmblânzească şi s-o preschimbe în înaintare. Aici, analiştii fotbalului şi-ar pierde minţile încercând să stabilească aşezări, scheme şi sisteme, întrucât în rugby strategia se schimbă în fiece secundă şi se coace simultan în cincisprezece minţi.

Faptul că nu poţi înainta decît pasând înapoi este una dintre cele mai importante lecţii ale sportului. Prin regula sa de bază, rugby-ul exclude calea facilă a azvârlirii mingii înainte cu braţul, amintindu-ne în permanenţă că nu poţi avansa decît cu ajutorul celui care vine din urmă. Aici funcţionează dictonul „unul pentru toţi” al muschetarilor, prelungit în „toţi pentru cel ce va înscrie”, întrucât cei căzuţi trăiesc prin omul aşezat de soartă la capătul şirului.

În rugby se joacă şi atunci când nu mai există vreo şansă, până în ultima secundă şi chiar dincolo de ea. Într-o sublimă formă de respect faţă de joc, regulamentul prevede că un meci nu se poate încheia nici după ce perioada regulamentară s-a scurs, dacă mingea nu a părăsit terenul. Este de parcă însuşi Dumnezeu, din tribune, şi-ar opri cronometrul şi s-ar ridica în picioare, să urmărească finalul.

Omul de sus

Suferind de vertij, Alain Robert a escaladat fără asigurare peste 85 de structuri de mare înălţime.

La 12 ani, când s-a întors acasă de la şcoală, Alain Robert a descoperit că îşi pierduse cheile şi, în loc să-i aştepte pe părinţi, s-a căţărat pe exteriorul blocului până la etajul 8. De atunci, a escaladat 21 de piscuri dificile şi 85 de structuri de mare înălţime, majoritatea cu mîinile goale şi fără nici un fel de cablu de asigurare. A căzut de 7 ori, în două rânduri a atins abisurile comei, iar una dintre omeneştile sale greşeli s-a produs în 2004, când a picat din vârful unui semafor.

În timp, mitul Omului-păianjen a înflorit. Un serviciu secret susţine că a fost desfăcut rotiţă cu rotiţă în Atelierele Renault, dar tehnicienii au declarat că nu-i înţeleg funcţionarea. Psihanaliştii n-au reuşit să-l fixeze pe canapea, decretându-l „dependent de adrenalină” şi „sinucigaş mascat”. Unii susţin că blocarea într-un lift i-ar fi cauzat o formă agresivă de claustrofobie, care se manifestă prin tendinţa necontrolată de a se căţăra pe orice structură verticală, alţii că mama i-a dat prea multă tocăniţă cu pipote în copilărie şi că, de atunci, Alain vorbeşte uneori cu păsările, ca Sfântul Francisc. Asiguratorii de viaţă îl urăsc febril, iar poliţiştii îl arestează constant, la capătul escaladelor, dar, câteva autografe mai târziu, îi dau drumul. Nu poţi să închizi un om pe care nu-l înţelegi, e greu să condamni pe cineva pentru săvârşirea de fapte măreţe. Adică, o fi omul nebun de legat, dar cine să îl lege?

Cert e că Alain Robert a suferit un edem cerebral şi că are rău de înălţime. În timpul ascensiunilor, poartă la el pastile pentru combaterea crizelor de epilepsie. Asemenea ferestrei de la birourile noastre situate în cer – din spatele căreia se poate ivi oricând să ne citească peste umăr mailurile -, o graniţă invizibilă ne separă. Ne pare tangibil şi foarte asemănător, de parcă ne-am privi într-o oglindă care deformează uşor, însă Domnul Păianjen e mereu altundeva şi prea departe de noi.

În mod ciudat, prezenţa lui rară, dar constantă, la capătul jurnalelor de ştiri ne dă senzaţia unui ritual îndeplinit mecanic, a unei toane uşor de satisfăcut. În acţiunile sale se simte însă o dorinţă constantă de îmbunătăţire a genei umane, iar dacă există ceva ce-i depăşeşte curajul, daţi-mi voie să cred că nu e nebunia, ci teribilul respect de sine. Alain e un explorator al imposibilului şi un dependent de viaţă, însă de viaţa trăită aşa cum vrea el, cu ochii scormonind mereu peste graniţe. În ascensiunile sale de pe toate meridianele există un sens: reluarea în posesie, fie şi simbolică, a acestor Turnuri Babel care mai mult ne închid decât ne aparţin.

Un lucru mă amuză peste poate. Cînd ajunge în vârf, înaintea obişnuitei arestări, Alain Robert îşi sună cei trei copii. Mă întreb dacă le spune: „Tati e la lucru. Aţi fost cuminţi astăzi?”.

Meciul detaliilor anatomice

Buricul, sânul şi fesa se înfruntă la TV într-o partidă pe viaţă şi pe moarte.

Se întâmplă de parcă, asemenea meşterului Manole, televiziunile de sport ar fi descoperit că o astfel de structură nu rezistă având doar ingrediente obişnuite – fotbal, tenis, handbal, box etc. – şi că e musai să zideşti acolo o femeie într-o stare avansată de dezbrăcare, pe care camera s-o parcurgă „pân-la costişoare, pân-la ţâţişoare, pân-la buzişoare, pân-la ochişori”.

Detaşamentele de nuri sunt armele disperării, bomba atomică (sau anatomică) aruncată atunci când vrei să câştigi rapid şi cu orice preţ o luptă. Audienţa ta nu este cea pe care o doreşti? Dezechipezi nişte fete şi le arunci pe micul ecran sub formă de „bombe sexy”. Problema e însă că şi concurenţa deţine arme neconvenţionale: ca urmare, va contraataca tot printr-o lansare de burice, fese şi sâni, grupate sub o altă denumire. Trebuie doar să găseşti un liant de calitate îndoielnică: la gsptv, avem stopul pe piept, la sport.ro fundul, şi mă întreb cât va mai dura această timiditate a televiziunilor de sport de a nu se referi la alte părţi anatomice şi cât timp vor mai păstra peticul din faţă al costumelor de baie, deocamdată ţinta prim-planurilor obsesive din promo-uri.

Totul vine într-o perioadă în care www.gsp.ro şi www.prosport.ro se curăţaseră de „zone erogene”, cu excepţia trimiterilor către site-urile de trust. Iată, pe www.gsp.ro poţi să citeşti nu doar declaraţii ale patronilor, ci şi anchete sau reportaje interesante. Şi chiar mă pregăteam să semnalez că www.prosport.ro are o înfăţişare nouă şi un layout mult mai frumos şi uşor de parcurs, cînd am notat apariţia unei noi competiţii, de fapt una veche de când lumea: „Liga bună”. Nu ne rămâne decât să sperăm că teritoriile îşi vor păstra graniţele bine definite, pentru că nu am vrea să-i vedem pe CTP, Banciu sau Mironică înecându-se printre bikini, ca în „Baywatch”, şi să le extragem textele cu privirea dintre părţile moi ale salvatoarelor de trafic şi de audienţă.

Revenind la televiziune, cel mai deranjant lucru nu este folosirea armelor nepermise, ci încălcarea de graniţe şi mixarea categoriilor. Prin închegarea în pelteaua cu mingi de fotbal, porţi, sâni şi pulpe, atât sportul, cât şi erotismul sunt sărăcite şi deposedate de sens. Să ne gândim, de pildă, la emisiunile meteo, unde s-au încercat fel şi fel de reţete: de la fete despuiate pînă la prezentatori trăsniţi, la care apoi s-a renunţat. De ce? S-a constatat că, de fapt, pe telespectator nu îl interesau textele glumeţe sau nurii domnişoarelor, ci – deşi poate părea incredibil – cum va fi vremea în zilele următoare.

Retorica justificatoare se sprijină în general pe următoarele aserţiuni: 1. Bărbaţilor le place fotbalul, 2. Bărbaţilor le plac femeile frumoase şi dezbrăcate, ceea ce ar implica 3. Bărbaţii vor să vadă femei frumoase şi dezbrăcate la emisiunile de sport. Schemă care, evident, nu funcţionează, pentru că, de exemplu: 1. Îmi place muştarul, 2. Îmi place dulceaţa de mure, însă de-aici nu trebuie să deduceţi că 3. Îmi place să mănânc muştar cu dulceaţă de mure.

Dacă eşti o televiziune de sport, nu-l aşezi pe Mitea în studio împresurat de fete în costume de baie, obţinând ceva ce a amintit vizual de scena discuţiei lui King Louie cu Mowgli din desenul animat „Cărţile Junglei”. Dacă eşti o televiziune de sport, nu lansezi un concurs „Ţară, ţară, vrem fundaşe”, cu îndemnul „Pune-ţi fundul la bătaie!”, aşadar trimite câteva poze cu dosul prietenei tale şi noi îl vom premia, iar zile în şir imaginile cu poponeţe „sportive” să stea printre comentarii pline de porcării.

Dezbrăcând până la capăt chestiunea, rămâne ideea că a recurge la imaginea unui trup feminin dezgolit pentru atingerea scopurilor denotă impotenţă din punct de vedere profesional. Altfel spus, e presă făcută în primul rând cu fundul.

Plante de fotoliu

Nicicând sportul nu a fost o minciună mai mare în România.

De mult timp, Consiliul Europei şi Parlamentul Europei recomandă existenţa a cel puţin trei ore de educaţie fizică pe săptămînă la liceu. Iar Ministerul Educaţiei şi Cercetării ce face? Potrivit ziarului Gândul, va reduce numărul acestora de la două ore la una singură. O intenţie bună – diminuarea stresului în rândul elevilor – se transformă într-o măsură proastă, începându-se prin scoaterea unei ore de educaţie fizică din programul săptămânal. E ca şi cum, pentru a ajuta un om să respire mai uşor, îi îndepărtezi un plămân.

Am făcut liceul la sfîrşitul anilor ’80 într-un liceu care avea două săli de sport şi o curte cu terenuri de handbal (pe care se juca şi fotbal), volei şi baschet (plus alte două panouri separate). Îmi amintesc cum, de dimineaţa până seara, terenurile erau pline. Se chiulea? Evident, însă mă întreb care e adevăratul chiul: să o întinzi de la economie politică sau dirigenţie şi să joci baschet ori să îţi iei scutire la foarte puţinele ore de educaţie fizică, cum se întâmplă astăzi cu mulţi elevi?

Unul dintre principalele beneficii ale sportului este rolul în sănătatea publică, în special în lupta împotriva obezităţii, boală care afectează în prezent peste 21 de milioane de copii din Europa şi, potrivit articolului din Gândul, în România, o treime dintre copii sunt obezi încă dinainte de a fi daţi la şcoală.

Obezitatea nu este consecinţa belşugului, ci a sărăciei de opţiuni, a îmbuibării cu acelaşi gen de nutreţ care trebuie doar să umple: mâncarea de fast-food. Nu întâmplător, aceeaşi caracteristică se vede şi în media, unde suntem obezi din cauza acestei forme de sărăcie care este fotbalul privit şi vorbit, doi-trei oameni la o masă şi unul prin telefon. Pe când un ghid al locurilor din marile oraşe în care se poate face sport? Poate atunci când ţelul unei televiziuni de sport nu va fi transformarea unui individ activ în plantă de fotoliu, pentru mărirea audienţei, ci chiar popularizarea sportului.

De pildă, un promo al Televiziunii Române ne invită să redescoperim „sportul naţional al românilor: privitul la televizor”. Tonul announcer-ului e acelaşi importat demult de ProTV: îmbietor, emfatic şi triumfal, de parcă inactivitatea reprezintă tot ce poate fi mai bun pentru un om sănătos la minte şi la trup. În timp ce vorbele patronilor, ale finanţatorilor şi ale fotbaliştilor sunt la toate emisiunile sportive, Turneul celor Şase Naţiuni la rugby are o curgere anodină pe TVR2 şi e aproape de negăsit în paginile ziarelor de profil.

Aceasta e campania pentru sănătate şi normalitate în România: pregăteşte-te să devii un marketing manager cu burtă, expus infarctului la 30 de ani, şi un consumator al unui singur produs, plin de toxine. În curând, unica parte din trup pe care o vom putea mişca uşor va fi pupila, alergând între tuşele unui monitor de calculator sau ale unui ecran TV.