Domnule Platini, nu prea vă pasă de sport. Poate chiar deloc. 

Centenarul FRF arată că şefii FIFA şi UEFA pot fi închiriaţi cu ora, aşa cum Vanghelie plăteşte sume considerabile pentru a-l aduce la Romexpo pe Enrique Iglesias. „Avem toleranţă zero faţă de corupţie!” declară şeful UEFA în ţara unde arbitrii şi şefii lor circulă cu duba, când, de fapt, Domnia Sa ar fi trebuit să spună: „N-aţi mai avut de ani buni un fotbalist român transferat într-un campionat puternic. Nu aveţi nici măcar un stadion pentru concerte, darămite pentru un turneu final. Echipele româneşti sunt partenere de antrenament în cupele europene. Naţionala voastră e ciuca bătăilor în grupa de calificare pentru CM 2010. O echipă românească a fost în mod injust depunctată, cu largul concurs al preşedintelui FRF, ceea ce schimbă în mod nepermis ordinea în partea de sus a clasamentului. Ei bine, am venit să vă spun toate astea, acum au revoir, mai trec pe-aici când le veţi fi rezolvat”.

Privim spre primii 100 de ani de funcţionare ai Federaţiei Române de Fotbal, deşi mai degrabă următorul secol ar trebui să ne intereseze. Riscul major este ca, la capătul acestuia, să avem tot un „Mircea Sandu” la conducere, un „Platini” venit în vizită într-un loc despre care nu ştie mai nimic, un stadion aflat încă în construcţie, pentru un fotbal la pământ.

Apoi au venit cele două mesaje gemene trimise hidrei bicefale din fotbalului românesc, prezentate drept ameninţări cu moartea. „Domnule Sandu (n.a. respectiv Dragomir), nu uitaţi! Nouă ne pasă de sport. Poate prea mult”. E un mesaj la fel de periculos ca atacul naţionalei pe vremea lui Piţurcă. Începe tare, cu un semn al exclamării, urmează două-trei şuturi spre poartă şi totul se încheie cu un deloc ameninţător „poate prea mult”.

Aici e doar expresia lehamitei cu care-i privim pe respectivii (de aceea, reacţia „S-a ajuns prea departe” a lui Cornel Dinu poate fi pusă pe seama mirării respectivului domn că se pot spune atât de multe cu atât de puţine cuvinte). Cine ar fi atât de nebun încât să organizeze, de pildă, o răpire? Nu s-ar trezi doar cu doi oameni pe cap, ci şi cu comisiile şi subcomisiile pe care aceştia le-ar crea în captivitate pentru a le pasa ulterior de la unul la altul.

Indiferent de cine le-a decupat şi fixat pe hârtie, aceste cuvinte spun un lucru extrem de adevărat: indiferent de naţionalitate şi de funcţie, celor care dirijează destinele sportului le pasă prea puţin de sport. Pentru ei, tot ce contează este politica sportului.

Nu intraserăm de mult în anii ’80, deci nu exista metrou şi nici televiziune color, Marcel Răducanu tocmai fugise din ţară, Lăcătuş încă nu venise la Steaua, iar la Dinamo tot mai juca Dudu Georgescu, jucătorul care se înălţa în careul advers ca un elicopter, a cărui magică performanţă nu a rămas atât câştigarea Ghetei de aur, cât faptul că, se zice, nu a luat un singur cartonaş galben în întreaga carieră.

În acei ani, fotbalul nostru, al copiilor din zona Obor, se juca „La Statuie”. Aşezată în Parcul Obor, pe un piedestal dreptunghiular întins, elevat la aproape un metru de sol, „Statuia” reprezenta răscoala de la 1907, un ţăran care înţepa aerul cu pumnul având la picioare trupurile unor oameni căzuţi în luptă (într-o seară din 1987, în locul cifrei „0”, de luni de zile absentă de pe soclu, cineva a scris „8”, într-un protest subtil şi plin de umor; a doua zi, zero-ul metalic a reapărut ca prin minune la locul lui).

Parcul Obor era un fel de bază sportivă. Pe atunci, călcarea ierbii nu devenise încă o problemă naţională şi bicicletele Pegas – cu „coarne” sau fără – roiau nestingherite. Practic, oricare doi copaci apropiaţi puteau alcătui o poartă şi peste tot erau terenuri de tenis cu piciorul desenate cu cărămida pe asfalt. Apă se bea de la o uzină de pe strada Avrig, dotată cu cişmea, dacă te lăsa portarul să intri.

Soclul statuii împărţea piedestalul în două terenuri inegale de fotbal. Cel mare era arena principală, situată în apropierea pasajului, şi multe mingi bune şi-au găsit sfârşitul acolo, ronţăite de tramvai ori transformate în elipse de câte un şofer care nu frâna la timp. Al doilea teren era rezervat „juniorilor” mai puţin talentaţi sau jocurilor fetelor de badminton şi „elasticul”, un al treilea fiind mai încolo, unde acum se află Primăria sectorului 2, un bazin secat având în mijloc o instalaţie pentru arteziană, care trebuia şi ea driblată.

În fiecare duminică, după etapă, pe „terenul principal” se juca „Steaua – Dinamo”. Sau „Dinamo – Steaua”, căci nu exista o echipă gazdă şi una vizitatoare, erau şase băieţi la şase, plus cam tot atâţia aşteptând pe soclul statuii şansa de a evolua în derby. Dintre vedete, ţin minte doi fraţi, unul titular incontestabil în echipa Stelei, celălalt la Dinamo, care din această cauză se aveau ca şoarecele şi pisica. Se foloseau porţi mici, făcute special pentru „derby”, dar mai important, exista un trofeu, şi nu mă refer la o vază oarecare, şutită din debaraua părinţilor. Era o cupă adevărată, cu capac, lucrată de unul dintre băieţi care făcea practica la nu-ştiu-ce uzină, pasată apoi la un altul, poate chiar din echipa adversă, care a făcut soclul, apoi un altul a lipit toartele. O săptămână, trofeul stătea acasă la căpitanul echipei învingătoare, după care era iar pus în joc. Au fost însă şi cazuri în care – ca în meciul adevărat -, cupa nu s-a acordat, pentru că o echipă s-a retras de pe teren, după îmbrânceli şi sudalme, acuzând arbitrul colectiv de fraude grosolane.

O dată cu anii, obiceiul s-a stins. Într-o duminică, pe când aşteptau în parc completarea echipelor, cu capetele întoarse spre blocurile ALMO de deasupra magazinelor Obor („Băi, l-ai sunat pe Gabi?”, „Da, a zis că vine, dar l-a trimis maică-sa la coadă la ulei”), componenţii unei selecţionate „Steaua – Dinamo” (sau „Dinamo – Steaua”) s-au încălzit cu nişte copii veniţi de nu ştiu unde din ţară cu autocarul în excursie.

În acea zi, crema fotbalului de la „Statuie”, băieţi cu fente, jambiere şi tricouri „oficiale”, a fost învinsă cu  12-1 de cîţiva copii încălţaţi în pantofii fraţilor mai mari, jucînd cu pantalonii suflecaţi, iar toată tradiţia derby-ului bucureştean s-a cam dus naibii.

Notă: fotografia e luată de aici.

Se aruncă o bilă elastică pe scări de la ultimul etaj şi, dacă nici o gospodină nu va deschide în mod neaşteptat uşa să scape de mirosul de chiftele, dacă toţi locatarii vor respecta indicaţiile antrenorului, folosind liftul şi deplasându-se pe paliere de-a lungul marcajelor, calculele staffului nostru tehnic arată că bila se va opri de fiecare dată în acelaşi loc de la parter.

Acesta e fotbalul modern, devenit astfel de când, din motive necunoscute, tot mai multor antrenori a început să li se spună „Mister”: o simfonie de unghiuri şi de trasee prestabilite, în care parcă şi nivelul de spectacol se poate seta dinainte. Arhitecţii jocului desenează pasele şi transmit planul la departamentul care se ocupă cu lipirea pe sub gazon a circuitelor, apoi jucătorii se deplasează ca ospătarii printre mese, numai că, graţie dublajului din zonă şi a gradului înalt de profesionalism, nu veţi auzi niciodată: „Îl trimit pe colegul”.

Nutriţioniştii ridică cifra octanică a sângelui, dăruind inimii o treaptă de viteză în plus, astfel încât jucătorul să reziste 90 de minute pe teren, plus o eră glaciară dacă se intră în prelungiri. Preparatorii fizici modelează materialul biodegradabil primit de la departamentul de achiziţii, le toarnă jucătorilor puţin ulei în ureche, le verifică aprinderea, indicii somatici şi precizia GPS-ului, apoi îi aşază pe banda de montaj care îi scoate la gura tunelului. După care inginerul de sistem rulează programul, apăsînd „Next” de cîte ori căsuţa de „dialog” apare pe ecran, iar la pauză e grijuliu să introducă al doilea CD de instalare pentru varianta tridimensională a pachetului comun FIFA Manager plus FIFA 09.

Da, e frumos fotbalul modern, iute şi furios ca un atac de cord, dar parcă mi-e dor de un jucător care să-şi ţină mîinile în şold, ca Lăcătuş, de lenea seniorială a lui Dobrin şi de o minge fără focos încorporat, care să ia efect. Mă lasă rece atât de apreciatele faulturile tactice de la jumătatea terenului şi, sincer vorbind, m-am cam plictisit de lumina paradiziacă a nocturnei, care a făcut din fotbalist un lucrător într-un birou mult mai mare, prestând în vecinătatea nopţii pentru a putea fi văzut de cât mai mulţi lucrători ai zilei. Mi-e dor de un meci la ora 3, să curgă apele pe jucători, măcar să vedem că sunt vii, nu nişte zombies de care nici cârceii nu se mai lipesc, risipind atâta energie, încât dacă ar fi conectaţi wireless la nocturnă, ar putea s-o ţină aprinsă pe toată durata partidei.

Astăzi, nici la  „Nene, dă-ne şi nouă mingea!” nu mai poţi reacţiona oricum, e posibil să apară un Mourinho care să-ţi strige că pasa trebuia dată pe poziţie viitoare, de aceea uneori îmi doresc ca magneţeii lui Vochin să se dizolve, ca nişte pastile de calciu Sandoz, în paharele de apă oferite invitaţilor. Aş vrea ca fotbalul să se ridice de pe masa de operaţie şi să meargă, cu perfuziile târâş, să fumeze o ţigară, iar femeia de serviciu să alunece pe bila oprită în mod miraculos la etajul doi, spunând cu năduf: „Off, dracii ăştia de copii!”.

Fotbalul românesc este o fraudă mai mare decât un joc piramidal. Dacă în cazul acestuia cercul încrederii se prăbuşeşte la un  moment dat, afacerea FRF constă într-un cerc vicios cu funcţionare infinită.

Conducătorii Federaţiei Române de Fotbal deţin forma perfectă de putere. Patronează un sistem, dar niciunul nu are cum, din punct de vedere formal, să fie tras la răspundere pentru gravele defecţiuni ale acestuia. Cele mai eficiente acţiuni ale puterii se realizează întotdeauna prin cei din eşalonul doi, aşa cum, într-un sistem mafiot, naşul nu pune pistolul la tâmpla nimănui şi nu semnează acte compromiţătoare.

De aici vine perversitatea maximă a păienjenişului din fotbalul românesc: când tragi de un fir, ajungi la un om care ridică din umeri şi spune: „Nu e responsabilitatea mea”. Este un fel de „Prinde orbul, scoate-i ochii!”, cu precizarea că respectivii văd foarte bine, însă ştiu exact când trebuie să închidă ochii ori să privească în altă parte.

„Preşedinţii mă sună şi eu trebuie să-i liniştesc pe toţi cu privire la diverşi arbitri. Nu am spus însă şi nu voi spune niciodată unui arbitru cum să arbitreze”, declară Florin Prunea. Nici nu trebuie: respectivul deja ştie că, aflat  la adăpostul oricăror întrebări incomode din partea îndepărtaţilor şefi ierarhici, poate tranşa direct afacerea cu eventualul ofertant, numai discret să fie.

Din acest motiv conducerea FRF nu a făcut niciodată o anchetă în propria ogradă. Nu trebuie să truchezi cu mâna ta, pentru a te expune pericolului, ci să le creezi condiţii celor de sub tine să o facă. Dacă toţi arbitrii ar fi cinstiţi şi dacă toate meciurile s-ar juca pe teren, în primul rînd atenţia publică s-ar transfera asupra problemelor la vârf din fotbalul românesc. Apoi, componenţii unui sistem corect şi-ar alege conducătorii după alte criterii şi, fireşte, alte persoane s-ar afla în fruntea fotbalului românesc.

Deci, dacă Mircea Sandu & Co ar schimba sistemul, s-ar schimba pe ei. Cât timp există criterii prin care competiţia furnizează o campioană şi câteva echipe retrogradate, e mai puţin important că acestea nu sunt în întregime corecte. Bineînţeles, sistemul lasă în urmă nişte victime, fraierii care nu s-au acoperit, iar pe umerii acestora se vor deconta toate relele. Este momentul potrivit să apari, atrăgând atenţia că tu ai spus de mult că nu e bine, să te asiguri că ai în continuare suficienţi susţinători şi să te laşi reales.

Ţara e în aşteptarea unui cutremur şi undeva, în adâncuri, plăcile tectonice stau şi meditează: „Să lansăm unda de şoc şi, dacă da, încotro?”. În miezul acestei pulsaţii, cei dotaţi cu capacităţi paranormale au dat primele semne de nelinişte.

Mircea Sandu a ieşit din tăcerea seniorială, de Mare Arhitect al fotbalului, pentru a ne spune că stăpâneşte darul profeţiei în cazul rezultatelor unor meciuri. În acelaşi timp – iar acesta e un simptom la fel de interesant -, vechile oracole au amuţit.  Dumitru Dragomir, până acum posesor de rubrică zilnică la ştirile sportive, a dispărut de pe micile ecrane. E ciudat, avem mai multe informaţii despre viitor atunci când oracolul tace decât atunci când glăsuieşte. De aceea, cel mai teamă mi-e de momentul în care domnul Dragomir va reîncepe să bată câmpii la ştirile sportive despre secretul fabricării tăiţeilor şi rolul familiei în societate, întrucât acela va fi semnalul liniştirii plăcilor tectonice.

Ca orice mafie, cea din fotbalul românesc este asemenea dominourilor gigantice la confecţionarea cărora lucrează nevăzuţi foarte mulţi oameni. Teoretic, căderea unei singure piese ar fi suficientă pentru a pune mecanismul în mişcare, însă tot o singură piesă, aşezată neglijent ori sprijinită ferm de o piesă mult mai grea aflată în spate, poate opri procesul. Important nu este efectul vizual spectaculos, ci dacă Marea Răsturnare va ajunge până la capătul tuturor şirurilor.

„Aceşti oameni cu gulere albe încep să cedeze când sunt închişi câte 48 de ore. Li se face teamă şi se pretează la orice pentru a redeveni liberi”, declara Michal Tomczak, fostul şef al Comisiei de Disciplină din federaţia poloneză. În respectiva ţară, lanţul reţinere-arestare-condamnare a fost însă parcurs până la capăt în mai puţin de un an. Fără această hotărâre de a duce lucrurile la bun sfârşit, nu vom avea un „moment zero”, ci un efect zero.

Într-un asemenea demers, începutul nu înseamnă mare lucru, o undă care se blochează e chiar mai periculoasă decât una care nu există, întrucât îi oferă sistemului corupt posibilitatea de a se întări.  Deocamdată, ceea ce vedem la televizor nu este o operaţiune de curăţare, ci una de cuminţire, o selecţie nenaturală între patroni. În calea acestei unde de şoc se ridică mereu argumentul sacru al prezumţiei de nevinovăţie. Foarte corect. Aş vrea însă ca tuturor, de la Bucşaru la Porumboiu, de la Iancu la Borcea şi de la Copos la Paszkany, să li se dea prilejul a beneficia cu adevărat de prezumţia de nevinovăţie, ceea ce înseamnă ca, în primul rând, una dintre instituţiile statului să-şi pună problema unor posibile vinovăţii.