„Cazul Gică Popescu” e una din miile de intrări într-un labirint fără ieşire, în miezul căruia e aşezată o bucăţică de brânză. Ceea ce primim însă cu adevărat, o dată cu acest cadou otrăvit, nu e bucăţica de brânză, ci chiar configuraţia încâlcită care ne desparte de ea. Iată-ne după ce am făcut un pas mititel în direcţia în care teoretic, se află adevărul, crezând că ştim mai mult, fiind de fapt din ce în ce mai departe.

Cea mai sigură metodă de autoprotecţie, peste ani, a Securităţii nu a fost zăvorârea dovezilor sub lacăte groase, ci aruncarea, din când în când, a unui indiciu, aşa cum un urmărit într-o piaţă aglomerată nu trebuie decât să lase în urmă un pumn de monede pentru a scăpa. De aceea în jurământul rostit în faţa instanţei se cere „adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul”: o unghie de adevăr poate fi mai rea decât minciuna. Este o inversare a homeopatiei, unde otrava în doze mici ajută la însănătoşire. Aceste adevăruri mititele şi incomplete, spuse cu mare întârziere, devin un fel de leac pervers, care nu numai că nu vindecă, ci şi ajută boala să se eternizeze. Marele succes profesional al Securităţii a fost nu să organizeze reţele complicate de turnători şi colaboratori, ci să ne inducă plăcerea, peste timp, de a colinda prin labirinturile morale, transformând darea unui verdict într-un reflex condiţionat. Nu a dorit, asemenea diavolului, să ne convingă că ea nu există, a dorit şi a reuşit să ne convingă că „adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul” nu se poate afla.

Aşadar, nu m-aş concentra asupra lui Gică Popescu, ci asupra noastră, adevăraţii subiecţi ai acestui experiment. În ultimele zile, reacţiile vizavi de chestiune, exprimate în spaţiul public, au fost de la „Ce dacă a turnat? Nu mă interesează!” pînă la „Acum se vede cu adevărat cine e Gică Popescu!”. În unele ziare, redactorii au realizat studii grafologice, ca şi cum unui anestezist i-ar fi suficiente orele petrecute în sala de operaţii pentru a fi capabil să realizeze un transplant. Alţii au adus în discuţie, într-un mod la fel de irelevant, trofeele obţinute de jucător în cariera sa sportivă. Avem „miliţii spirituale” – ce combinaţie nepotrivită de cuvinte! -, aşa cum pe vremuri URSS era „bastionul păcii”, avem instanţe morale şi aproape aproape deloc justiţie, avem foşti urmăriţi deveniţi acum prieteni cu foştii urmăritori, într-o stranie frăţietate ce aminteşte de arca lui Noe. Atunci, oaia şi lupul îşi amânau însă lupta instinctuală în numele supravieţuirii generale. La noi, după douăzeci de ani de mutaţii şi graţie noilor tehnologii de prelucrare a adevărului, deja poartă aceeaşi blană.

Născut cândva din dorinţa de a-l depăşi pe celălalt, ţinând cont de coduri scrise şi nescrise, sportul a devenit azi, în România, nevoia de a-l pocni pe adversar şi, mai ales, de a fi prezentat la televizor şi în ziare ca un învingător.

Preşedintele ţării declară că „Fără intervenţia DNA din acest sfîrşit de campionat, Unirea nu ar fi luat titlul”. Iată cum corectitudinea apare în discursul primului om din stat nu ca o condiţie necesară, de neocolit, pentru organizarea unei competiţii sportive, ci doar ca o consecinţă, o întâmplare fericită, pentru care, subtextul e limpede, ar trebui să-i mulţumim mai ales Domniei Sale. Într-o lume normală, declaraţia lui Băsescu ar fi fost o insultă pentru oamenii Unirii Urziceni. La noi, este jumătatea tristă a unui adevăr.

Şi iată o nouă dovadă de orbire colectivă. Campionatul s-a terminat miercurea trecută, însă numai joi am aflat ordinea finală din clasament. Cel puţin aşa credeam, întrucât, după o săptămână, încă nu ştim dacă FC Argeş va fi retrogradată sau nu. Este normal? Nu. Ceea ce ni se prezintă ca fiind acţiunea braţului lung şi drept al legii este, de fapt, o paralizie a sistemului, care doreşte să ne facă să credem că poate acţiona în timp ce stă cu mâinile în sân. Ce s-ar întîmpla dacă ancheta DNA în cazul Penescu ar dura zece ani? Am ţine campionatul pe „hold” toată această perioadă?

În acest vălmăşag de amânări, în miezul acestui simulacru colectiv de justiţie sportivă, exact ideea de sport a dispărut. Toate graniţele sunt traversate constant, întrucât încălcarea legii a devenit noua lege. La noi, întâi au înflorit patima şi interesul, care au ucis aproape instantaneu plăcerea, e ca şi cum ai deveni alcoolic fără ca măcar să parcurgi etapa în care apreciezi gustul unei băuturi bune. În aceste condiţii, într-o ţară părăsită de norme şi de oameni care să le apere, publicul e practic invitat pe scenă să-i bumbăcească pe sportivi şi să le ia locul. Când suporterii năvălesc pe teren, poate că nu dorinţa de a protesta sau de a lovi îi mână în primul rând acolo, cât mai degrabă nevoia de a fi la televizor, teatrul de operaţiuni al celor invulnerabili. Acolo s-au născut personaje ca Becali şi Borcea, acolo şi-au demonstrat rezistenţa în faţa legilor, acolo şi-au clădit mirajul din vorbe multe şi proaste, aşadar acolo e sanctuarul unde orice fărădelege se iartă.

 Mai sunt câteva săptămîni de eforturi mediatice, până când vom avea şansa să ştim măcar numele campionilor politici, iar DNA se va putea retrage ca o mâţă grasă şi leneşă, care nu a prins nici un şoricel, dar care a descoperit rezervele de hrană concentrată.

Naţionala nu aştepta un Darth Vader, un salvator de neam, un ctitor de bisericuţe sau un autor de declaraţii ironice, ci un om normal.

Ultimul interviu al lui Gabriel Tamaş explică, într-un fel, sfârşitul de campionat. Problema nu constă în faptul că fotbalistul ar fi băut ţuică înaintea meciului cu Poli Iaşi, ci mai degrabă în liniştea jignită cu care explică felul în care nedreptăţile vieţii se abat doar asupra lui.

Deseori, jucătorul român e un om aflat într-o gară, care fumează o ţigară în timp ce trenul lui pleacă încet, iar el mai trage cîteva fumuri gândindu-se că poate oricând sări într-unul dintre vagoane, până cînd ultimul vagon trece deja pe lângă el cu o viteză deja considerabilă şi de-abia atunci, eventual, omul nostru îşi aruncă ţigara şi începe să fugă. Cînd te trezeşti într-o dimineaţă şi sesizezi, de-abia atunci, că nu mai poţi ajunge la antrenamentul echipei, înseamnă nu doar că ai pierdut un tren, ci că doar întâmplarea te va mai face să ajungi la timp în gară, când bioritmul tău se va potrivi, în mod norocos, cu „Mersul trenurilor”.

Unde am mai văzut acelaşi aer amar de demnitate ultragiată, materializat în declaraţii ironice oferite camerelor de luat vederi? Acum câteva săptămîni, la Mircea Rednic, când a explicat de ce el n-avea nici o şansă de a deveni selecţioner în faţa „băiatului lui tata”. Aici nu e vorba însă de filiaţie, ci de obişnuinţa, în cazul lui Rednic, de a căuta scuze înaintea soluţiilor şi de a lua măsuri când este prea târziu, model comportamental care li se transferă şi celor din subordine.

Un creator îşi va modela întotdeauna opera, indiferent că este un ulcior sau o echipă de fotbal, după chipul şi asemănarea sa. Naţionala lui Piţurcă devenise speculativă, cinică şi tristă, singurul lucru pe care-l mai aşteptam de la ea era să încerce de câteva ori să nimerească beregata adversarului, după care să se retragă în întunecimile careului propriu. Dinamo a avut titlul în buzunar, până când antrenorul n-a mai fost capabil, după excelenta partidă câştigată în faţa Rapidului, să-şi adune echipa pe terenul de joc. E oare o întâmplare că o grupare construită din intrigi de tip bizantin s-a fărâmat, distrusă exact de forţele care ar fi trebuit să o păstreze intactă?

Naţionala nu aştepta un Darth Vader, un salvator de neam, un ctitor de bisericuţe sau un autor de declaraţii ironice, ci un om normal, gen greu de găsit zilele acestea în România, un individ care să vrea să-şi facă meseria. Selecţionata condusă de Răzvan Lucescu va pierde meciuri şi, probabil, calificări. De un lucru sunt însă convins: mereu va fi formată din 11 oameni capabili şi dornici să joace fotbal. Şi nu partida cu Lituania mă face să afirm acest lucru, nici moştenirea genetică a lui Mircea Lucescu, ci, în primul rând, meciurile Braşovului.

Îngrijorarea lui Mircea Sandu legată de viitorul fotbalului românesc seamănă cu preocuparea partidelor politice faţă de situaţia învăţămîntului sau cu interesul brusc al presei sportive pentru Sorana Cârstea. Ceva neglijat anterior până la ignorare totală devine peste noapte miză naţională.

Începând cu sezonul care bate deja la uşă, un club din Liga 1 va fi obligat să aibă, la fiecare meci, opt jucători români trecuţi pe foaia de joc. Astfel, ce nu a făcut FRF timp de douăzeci de ani, ba mai mult, ceea ce a distrus în mod constant timp de douăzeci de ani devine acum punct important în programul de acţiune. Mircea Sandu a pârjolit recoltele când nu veneau invadatorii şi se apucă de reconstrucţie de ochii lumii, silindu-i pe alţii să însămânţeze rapid solul ars de el.

Protecţionismul este o soluţie, dar ultima, cea a disperării, ce denotă tocmai criza unui sistem care în trecut nu a ştiut ce să facă pentru a fi competitiv. Situaţia seamănă cu taxa auto de primă înmatriculare, când, pentru a-l descuraja pe om să-şi ia o maşină bună la un preţ bun, s-a dat o lege care încălca o sumedenie de drepturi constituţionale. Nicio măsură nu se ia azi pentru a se aplica de mâine: li se lasă celor afectaţi timp de adaptare.

Este un lucru pe care orice manager de companie  îl ştie, că planurile de dezvoltare se fac pe câţiva ani. Din acest motiv, preşedintele lui CFR Cluj are toate motivele să fie deranjat de hotărârea Comitetului Executiv al FRF: după ce şi-a făcut o strategie bazată pe jucători străini, care i-a adus un titlu de campioană şi o participare meritorie în Liga Campionilor, află acum că în foarte scurt timp trebuie să renunţe la mulţi dintre jucătorii pe baza cărora şi-a gândit strategia. Dacă FRF ar fi gândit în mod constructiv şi nu doar din grija de a-şi asigura o imagine, ar fi aplicat legea cu începere din sezonul 2010/2011.

Sunt de acord că patronii de cluburi trebuie încurajaţi să dezvolte centre de copii şi juniori, să realizeze şi investiţii pe termen lung. Să nu uităm însă că ei respectă, vrând nevrând, legea pieţei: cât timp este mai eficient să cumperi un jucător de afară decât unul român, vor lua de afară. Şi aici trebuie reamintit un lucru important: dacă nu există în acest moment mulţi jucători români tineri ofertanţi pentru cluburile din România, „meritul” principal îl deţine Federaţia Română de Fotbal.

Ca şi în cazul noului stadion naţional, forul conducător a luat din „a conduce” doar partea decizională, uitându-le în mod constant pe cele care presupun responsabilitatea acţiunilor şi dezvoltarea unui mediu liber concurenţial. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, în curând singurul domeniu în care va funcţiona piaţa liberă va rămâne accesul egal şi neîngrădit la numerele de telefon ale arbitrilor.

Nici nu mai contează dacă zvonul fuziunii dintre Steaua şi Unirea se va dovedi adevărat sau fals, ci faptul că o asemenea posibilitate deja nu mai miră pe nimeni. Gigi ar şterge în mod onorabil o datorie, ar pune la bătaie stadionul, palmaresul şi istoria Stelei, plus câţiva jucători, dar grosul echipei, aşa e corect!, va fi asigurat de lider, împreună cu antrenorul şi managerul. De o asemenea anomalie se vorbeşte în termeni de fezabilitate, de parcă ar fi vorba de un joint venture între un producător de piuliţe şi unul de şuruburi.

Aţi remarcat? Prima întrebare care s-a pus a fost nu dacă e normal să se întâmple aşa ceva, ci dacă FIFA şi UEFA vor fi de acord. Odată rezolvată această problemă, fuziunea ar putea interveni oricând, chiar şi în timpul meciului direct, după care juriştii lui Dragomir vor da un scurt comunicat, explicând de ce nu e anormal ca 22 de jucători să atace aceeaşi poartă. Ai intrat la cabine pe un loc dezamăgitor? Nu-i nimic, poţi reveni pe gazon campioană, după o absorbţie rapidă la vestiar.

Aici se poate întâmpla orice, mai ales în ultimele etape, când începe sezonul semioficial de împerechere a echipelor. Decît să-ţi laşi jucătorii să caute poarta inutil, mai bine cauţi portiţa din regulament. Fotbalul românesc este într-un fel de Ev Mediu al sportului, cu mezalianţe şi trădări, cruciade şi chiar dinastii. Aşadar, în minutul 79 al unei bătălii ne putem trezi cu o mână de voinici de la o terţă echipă năvălind pe gazon să-şi ajute aliata, în numele acordului semnat la Pipera. Nici nu mai e nevoie de valize. Se poate organiza o tombolă în spatele porţii, cu câştiguri în bani, case, maşini şi terenuri pentru apărătorii adverşi, iar dacă mingea nu va intra în poartă, poate chiar arbitrul adus cu sacrificii din creierii Alpilor va sări la cap, susţinut de asistenţii din Andorra.

De aceea avem formaţii sublimate, dizolvate ca zahărul în ceai, desfăcute în bucăţi ca nişte automobile furate, privatizate fraudulos, înstrăinate, traficate, cu nume desprinse parcă din codurile radiotelegrafiştilor, din care mai lipseşte doar anul naşterii patronului, codul său numeric personal şi iniţiala tatălui. De aceea avem cluburi căzute în dizgraţia “familiei regale” şi urmărite de pericolul excomunicării. De aceea avem puţin fotbal şi mult circ, cu numere variate, dispariţii misterioase de puncte, numere de levitaţie deasupra legii, investitori tăiaţi cu fierăstrăul în camera întunecată a DNA, reveniţi apoi întregi şi nevătămaţi, dresuri de arbitri şi clovni dansatori.

Pentru că morala sportului a fost avortată şi aruncată la tomberon, iar oamenii de fotbal se întreabă numai dacă e bine închis capacul.