Fără Schumacher, Formula 1 ar fi fost ca serialul Dallas fără marele personaj negativ.

E răul pe care am învăţat să îl iubim, ticălosul fără scrupule de la Adelaide ’94 sau Jerez ’97, cel care a ucis competiţia la mijlocul anilor 2000. A câştigat şapte titluri mondiale, dar puteau fi nouă. Îmi lipseşte deja acea îndârjire a sa de-a se lupta până la capăt pentru ceva ce considera că merită.

De multe ori, în ultimii ani, am avut senzaţia că Formula 1 a devenit mai degrabă pretextul pentru defilarea unor sponsori şi că singurul lucru care mai pune în mişcare caruselul e strângerea bugetului pentru sezonul următor. Cei mai mulţi piloţi sunt acum nişte băieţi atât de buni, atât de corecţi din punct de vedere politic, încât şi dacă greşesc, o fac din prostie, nu din orgoliu. Suspansul există, dar e obţinut ştiinţific, prin rularea unui program pe calculator. Eşti ajutat prin regulament să depăşeşti, ca şi cum ai fi o bătrânică pe trecerea de pietoni, iar dacă ai încălcat marcajul de pe asfalt în timpul acestei manevre, eşti penalizat. Păi, pe vremuri, se depăşeau pe iarbă, pe pietriş, mai săreau unii şi prin Mediterană când nu găseau frînele.

Uităm că Marele Circ e o competiţie între nişte bărbaţi care se căznesc să-şi ţină în frâu nebunia, nu un cadril încheiat prin plecăciuni politicoase. Pilotul e o îngemănare de trufie şi generozitate, arta lui constă în a şti până unde poate să meargă, care este ultimul milimetru posibil de apăsare a pedalei, care-i ultimul bob de praf pe care se poate sprijini. Iar dacă depăşeşte limita, să-l judece alţi piloţi, eventual posteritatea, nu comitetele de ordine morală.

Schumi 2012 a ieşit elegant din tablou, printr-o ultimă secvenţă coregrafică, de parcă ar fi vrut să-l mustre un pic pe Schumi 1994, cel care obţinea primul titlu mondial lovindu-l cinic pe Damon Hill. Secvenţa s-a petrecut la Interlagos, în „S”-ul Senna, o şerpuire în coborâre, a doua zonă ca dificultate din Formula 1, după virajul Eau Rouge de la Spa. Raikkonen a venit din urmă şi s-a avântat prin dreapta lui Schumi, fără ajutorul sistemului DRS. Şi iată două maşini valsând în ploaie, cu roţile împletite, lăsându-şi loc exact cât trebuie, presându-se exact cât trebuie. Se putea măsura cu şublerul distanţa dintre caroserii, iar fiecare „ciupea” de acolo cât putea, ceea ce transforma această luptă, paradoxal, într-o colaborare, ca în timpul unei probe de înot sincron. Ştiind că în monoposturi sunt Raikkonen şi Schumacher, erai la fel de sigur că se va termina cu bine ca la operaţiile chirurgicale din serialele medicale.

La revedere, Schumi! Printre atâţia karthikeyani, rosbergi şi grosjeani, eu îl aştept pe următorul J.R.