Este că dacă vă ia cineva repede, habar n-aveţi unde antrenează, de pildă, în acest moment Mircea Rednic? Şi oricum, până răspundeţi, s-ar putea să fie deja la Rapid.

În Liga I, după 16 etape, au fost schimbaţi 19 antrenori, ceea ce înseamnă, în medie, mai mult de unul concediat pe rundă. Parcă e o promoţie menită să stimuleze consumul de tehnicieni: primeşti puncte dacă reîncarci banca tehnică. Ca să vă daţi seama de proporţiile nebuniei, să spunem doar că Gigi Becali a ajuns să fie printre cei mai „fideli” patroni din prima ligă. Şi nu e doar atât, căci în România s-a inventat şi patronul itinerant, care se stabileşte la o echipă în funcţie de contractele pe care le poate obţine de la primăria locală.

Dar nu sunt numai patronii de vină. O altă parte a explicaţiei o reprezintă instrucţia celor care se aşază pe băncile tehnice. Sunt convins că nea Mircea Rădulescu îi învăţa la Şcoala de Antrenori foarte bine un singur lucru: cum să gesticuleze precum cei din Serie A. Nota 10 o luau numai cursanţii capabili să-şi încrucişeze rapid, prin aer, cele două arătătoare.

De aceea la noi funcţionează antrenorul refolosibil de etapă, care este ceva între babysitter şi meditatorul de fotbalişti. Omul e aşteptat la aeroport de directorul sportiv al clubului. (Există, bineînţeles şi încurcături la aeroport, cum s-a întâmplat cu Bonetti, care venise în România ca simplu turist, dar a fost confundat cu un antrenor şi urcat în taxi). Cât timp stă la controlul actului de identitate, i se explică de la distanţă, prin semne, obiectivele echipei. Se organizează apoi conferinţa de presă, în jurul benzii pentru bagaje, căci omul a fost atât de optimist încât şi-a adus o valiză. Acolo, noul tehnician îşi expune proiectul pe termen lung, care de obicei constă în evitarea retrogradării. La primul meci îl vede pe Mircea Rednic sau pe Şumudică făcând încălzirea în lojă, iar în minutul 94 deja face comandă la taxi.

De aceea, n-aş reduce numărul de echipe din prima ligă, ci l-aş dubla. S-ar mai pierde nişte urme, s-ar mai expanda nişte biografii. Să poţi, prin regulament, să antrenezi până la pauză o echipă, timp suficient pentru a te familiariza cu propriile metode, iar în repriza a doua să poţi trece pe banca adversarei şi să-ţi zdrobeşti fosta echipă.

Antrenorii înşişi reprezintă o mare parte a problemei. Comparaţia din Gazzetta dello Sport, care vine parcă direct din neorealismul italian, e incompletă. Antrenorii din România nu sunt atât „femei însărcinate în ultimele trei săptămâni care stau cu valiza la uşă”, ei seamănă mai degrabă cu domnişoarele cărora li s-a promis oficializarea relaţiei, de aceea ele se lasă cu multă bucurie şi rapid însărcinate. Nu ştiu şi nu pot să impună respect, de aceea preferă să lucreze azi aici, mâine acolo, ba un comision la un transfer, ba o primă de instalare, urmând ca până la urmă împlinirea maximă profesională să o atingă în zone geografice în care Fata Morgana e nelipsită din teren.

Pînă acum vreo 20 de ani, tenisul era un sport mai degrabă auster. Pe echipamentul imaculat cu greu îşi găseau loc inserţii de culoare, logo-urile erau discrete, sponsorii fiind priviţi mai mult ca un rău necesar. Ritmul meciului ni-l apropia pe tenisman mai mult de imaginea agricultorului, semănând cu racheta sa mingi de tenis prin toate colţurile terenului.

Cum spaţiul de lucru a evoluat de la câmpul bătut de soare până la scena din material artificial scăldată în lumina nocturnei, sportivul s-a transformat şi el din lucrător în actor. La fel, publicul a trecut de la asistenţa mută, ce urmărea schimburile de mingi cu religiozitate, ca pe slujba duminicală, la cea implicată şi zgomotoasă pe care o vedem mai ales în partidele de Cupa Davis. Continue reading →