De la 21:45, pe TVR1 sau Dolce Sport. Mai aveţi timp să jucaţi la pariuri 0-3.
Dansul somnambulilor
Am văzut meciuri de “x şi 0” mai palpitante decât acest Steaua – Dinamo.
Derby de România? El clasico autohton? Nu, „El Apático”. Mai degrabă ai asculta orice discurs al lui Ion Iliescu sau ai urmări doi gândăcei ochiul-boului mergând încârligaţi pe pavaj, o bunicuţă croşetând, programul de clătire al unei maşini de spălat. Nici măcar îmbrâncelile dintre jucători după un fault mai viguros nu mai au consistenţă. Parcă ar încerca să se invite la dans, căci mai mult se mângâie. Păi, când se ciocneau Hagi şi Mihăescu pe la sfârşitul anilor ’80, te aşteptai să zboare o gambă, o mandibulă ori măcar câţiva dinţi.
Poate, la următoarele dansuri ale somnambulilor pe care continuăm să le numim „derby-uri de tradiţie”, dacă timp de o oră nu se întâmplă nimic, ar fi mai bine să joace echipele suporterilor. Măcar oamenii ăştia mai fac ceva. De fapt, aruncarea de tiribombe peste gard, către galerie, este şi un caz de pasare a răspunderii. „Băieţi, încercaţi voi una-alta, că pe noi reţeta de drob cu Diazepam ne-a cam turtit”. Ar fi trebuit ca fotbaliştii să aprindă fumigenele, apoi să şi le introducă în şorturi, ca stimulente de efort.
Bănuiesc că Moţi e păstrat în echipă pentru a-l ţine mereu concentrat pe propriul portar, altfel este o stalagmită cu crampoane. Bordeanu îşi parcurge banda ca troleibuzul, iar când troleele sar, aşteaptă să-l depaneze Andone. Urmărind inadaptarea consecventă a lui Liviu Ganea, te gândeşti că e cam „Leave you” Ganea.
Da, Steaua a fost mai activă, dar în stilul unei persoane care are urgentă nevoie la toaletă. Echipa tropăie şi se agită pe terenul de joc, apoi, după binemeritata uşurare din pauză, se potoleşte. După ce ia gol, starea febrilă reapare, însoţită de şuturi necontrolate. Din 21 de emisii de minge către poartă, steliştii au nimerit ţinta de numai trei ori! Dintre acestea, două au fost multlăudatele şuturi ale lui Tănase, în care balonul parcă se dezumflă de cum pătrunde în spaţiul aerian al careului mic.
Steliştii au avut şase ocazii mari. La ultima, de pildă, Onofraş a întins nu piciorul către minge, ci acea bucată de carton care păstrează rigiditatea cizmei în cutie. Nu-i poţi spune însă „situaţie clară de gol” unei faze în care Bănel rămâne singur cu portarul, decât dacă acesta îi e coechipier. În cele mai multe dintre cazuri, e „o situaţie clară de râs”.
Cât despre Surdu, când alergi ca un căţel după fluturi, iar un ins ceva mai înalt decât steguleţul din colţul terenului înscrie cu capul de lângă tine, ar trebui să te întrebi dacă nu cumva te cheamă Absurdu.
Steaua – Dinamo
De la 20:30, pe DigiSport. Hai Sportul!
Locurile de veci, viitorul naţiunii
„România are cea mai mare densitate din UE de paturi de spital la mia de locuitori”, a declarat preşedintele la Covasna. Problema, să recunoaştem, e greu de rezolvat, căci dacă vei micşora numărul paturilor de spital, populaţia va avea şi ea supărătoarea tendinţă de a scădea numeric, stricând în mod continuu proporţia dorită. De aceea, guvernul trebuie să ia măsuri radicale.
În primul rând, e necesară renunţarea la aceste mituri urbane care sunt bolile. Singura maladie adevărată din noul cod medical trebuie să fie moartea şi nici aceasta în orice condiţie, dacă se demonstrează că a fost una clinică, adică un mic puseu nonexistenţial din care pacientul s-a întors pe nepusă masă şi într-un mod fraudulos. În cel mai rău caz, dacă guvernul vrea să fie mărinimos şi are bani de aruncat, se poate face un examen medical simplu, rapid şi eficace. În loc de stetoscop, fiecare doctor să poarte la gât o oglinjoară, pe care o va duce în dreptul buzelor celui adus pe targă. „Respiri? Eşti sănătos. Ridică-te şi umblă către casă!”.
În paralel, e necesară încetarea imediată a lucrului la autostrăzi. Studii recente au arătat că dacă-i pui omului un drum în faţă, el va încerca să-l umple imediat cu propria persoană. Şi încotro se vor îndrepta aceste cohorte de ipohondri terminali dacă nu către cele mai apropiate spitale, care se vor transforma treptat în adevărate focare de infecţie şi de lâncezeală?
De aceea, programul „Ultimul drum” (cât mai puţine şosele spre cât mai puţine spitale) trebuie pornit neîntârziat. Efectele benefice se vor vedea rapid, de pildă în relansarea pieţei imobiliare. Dezvoltatorul imobiliar al locurilor de veci, care va investi nu în cartiere de lux, ci în cimitire rezidenţiale, va fi omul de succes al României de Apoi. Cine nu şi-ar dori să lucreze cu asemenea clienţi liniştiţi, oameni la locul lor, trăind în bună pace şi vecinătate, care nu se plâng de reumatism ori de căderi de calciu, nici de întreţinerea mare? Ce forme de protest ar putea organiza ei, cu excepţia unor bântuiri sporadice? Cum populaţia activă va deveni treptat radioactivă, cea integral pasivă va avea un cuvânt din ce în ce mai important de spus în viaţa ţării. Odată cu creşterea speranţei de moarte în România, decedaţii vor reprezenta singurul segment de populaţie aflat în continuă creştere şi un bazin electoral important. Să nu uităm că, la trecutele alegeri, răposaţii s-au mobilizat exemplar şi au avut o prezenţă masivă la urne (fără a ne referi aici doar la cei incineraţi).
Când vom avea solzi şi două capete, iar uraniul se va îmbogăţi în România mai rapid ca Vântu, când localnicii din Roşia Montană vor putea pescui cu mâna ghiuluri de aur din lacul de cianură şi ţara va purta la gât o salbă de centrale nucleare construite cu piese second hand, atunci veţi vedea câtă dreptate am avut. Nu aşteptaţi, aşadar, ca româna să fie declarată limbă oficială la AKH Viena, nici ca pastila de Furazolidon să se vândă în rate. Investiţi în locurile de veci: ele sunt viitorul naţiunii!
Textul a fost scris pentru săptămânalul de umor Kamikaze.
Senna
Sunt ani mulţi de-atunci, totuşi oamenii ţin minte perfect ce făceau în acea după amiază. Nu veţi găsi un singur fan al Formulei 1 pentru care lumea să nu se fi rupt în două pe 1 mai 1994, ca la o răstignire, împărţind totul într-un “înainte” şi un “după”.
Fără a avea un moment patetic, documentarul regizorului Asif Kapadia, intitulat “Senna”, emoţionează profund. Deşi unele secvenţe magice lipsesc (urmărirea cu Mansell din 1992, de la Monaco, victoria de la Donington Park din 1993), există secvenţe aproape necunoscute publicului. Veţi fi impresionaţi de tristeţea lui Ron Dennis, de faptul că pentru Prost lupta cu Senna, după două decenii, e încă vie, de trăirile unor jurnalişti care l-au cunoscut. Continue reading
PJ Harvey, „The Words That Maketh Murder”
Once a PJ fan, always a PJ fan. Aici, cu o uşoară undă Siouxsie and The Banshees.