Taina lui Manuel şi a lui Isidro

În sat sunt 500 de metri distanţă între Manuel Segovia şi Isidro Velazquez şi o pricină veche, necunoscută celorlalţi, care îi face să nu-şi vorbească. Uneori, unul dintre ei, şi nu se ştie prea bine care, mai simte ghesul de a-şi părăsi gemând hamacul pentru a deschide o poartă şi a bate la o alta, întrebându-l pe singurul om care-i mai poate răspunde ce crede el despre meciul Cruz Azul – Pachuca de săptămâna trecută. N-o face însă şi taina rămâne acolo, ferecată în spatele celor două porţi. Să fi fost o femeie?, un topor împrumutat şi nicicând înapoiat?, o crimă a vreunui strămoş care n-a fost spălată cum se cuvine? o trădare? N-o vom şti niciodată. Aşa cum o limbă uneşte, ea poată să şi despartă.

Manuel şi Isidro sunt singurii care mai vorbesc ayapaneco, numită şi „vocea adevărată”. Timp de secole, cuvintele ei s-au luptat pe unde s-au prins cu cele spaniole, prin autobuze, berării şi săli de clasă, şi-au disputat populaţii şi generaţii, au atacat şi s-au retras după toate regulile de tactică şi de gramatică. Ayapaneco a trecut prin revoluţii, foamete, războaie şi inundaţii, iar acum, cu ultimele puteri, se opune cu îndârjire încercărilor lingviştilor de a o salva prin dicţionare şi cursuri sponsorizate de guvern.

E o limbă bătrână şi orgolioasă, care nu poate supravieţui fărâmiţată în graiuri şi dialecte, aşa cum religiile nu admit erezii. Nu poate, asemenea virusurilor, să sufere mutaţii, cu toate că modificarea tulpinei i-ar fi permis contraatacuri fulgerătoare. Deşi compusă din cuvinte, se va stinge pe muteşte, căci o limbă nu moare altfel decât un om. Mai întâi, simte un junghi în zona adverbelor, care se întinde încet către conjuncţii, apoi vine o vreme în care neologismele nu mai pot fi asimilate şi, într-un târziu, verbele paralizează. Un timp, mai rămân câteva substantive, ca ghirlandele de flori uscate pe cruci, apoi cad şi acestea.

Limba ter sami se ascunde încă în doi bătrâni din peninsula Kola, mabire mai are trei suflete de legănat din miile de odinioară şi numai câte patru oameni mai vorbesc pe lume kayardild, tehuelche şi lengilu. Sau poate că nu noi vorbim limba, ci, fără să ne dăm seama, ea ne vorbeşte pe noi. După ce Manuel şi Isidro vor continua să-şi tacă unul altuia cu încăpăţânare în cimitir, ayapaneco o va apuca spre colina din spatele satului, ca un animal domestic ce nu poate muri printre alţi muritori, şi va dispărea într-un muşuroi de furnici, aşteptând cuminte câteva milioane de ani ca o altă specie să se îmbibe de tainele ei.

Frăţia vinului

La majoritatea televiziunilor autohtone, reportajul a ajuns o povară de lux, ca un bunic încă păstrat prin casă înaintea ducerii la azil. Prea scump pentru a justifica deplasarea unei echipe, un montaj atent şi un sunet bine reglat, deseori reportajul se transformă într-un fel de emisiune ce conţine „product placement”, produsul promovat fiind însuşi realizatorul şi opiniile sale.

Or, regula numărul 1 a unei emisiuni de autor, cred, e tocmai discreţia pe toate planurile. Dintr-un reportaj bine făcut afli lucruri noi şi interesante, iar filmarea te lasă să vezi, nu este un videoclip înţesat de metafore care te împing spre strabism. O astfel de producţie nu te învaţă nimic, nu te deşteaptă cu forcepsul, ci te îmbie să descoperi.

La rugămintea unui prieten, „Spune-mi ce crezi şi poate ne ajuţi cu o părere”, cum partidele de Champions League de pe TVR1 deja îşi epuizaseră buchetul, am dat miercuri, la 23:00, pe cel de-al doilea post public. Prezentat de fraţii Cătălin Păduraru, un priceput într-ale vinului (termenul „analist” ar trebui, pentru o perioadă, excomunicat din dicţionare) şi Adrian (pe care îl ştiţi, probabil, din filmul „Declaraţie de dragoste”), documentarul „Frăţia vinului” a fost o surpriză plăcută. Episoadele sunt scurte, sub jumătate de oră, fără să ţi se urce la cap. Nu sunt rotiri didactice de Pinot Gris în pahar, urmată de plescăituri docte. Se discută despre muzicalitatea numelui Gewurztraminer într-o cramă din Jidvei, vezi etichete vechi de jumătate de secol care s-au înnobilat şi ele în timp, sunt desfiinţate discret unele mituri aparţinând băutorilor din sticle cu capac de metal. Cel mai important, deşi personaj central, vinul curge prin poveste fără să inunde peisajul, ci punându-l în valoare.

Mergi călare din Ciumbrud (ce frumos gâlgâie acest nume!) către Blaj şi, dintr-un scurt interviu cu una dintre cele opt fete de la Căpâlna care au apărut pe eticheta celebrului „Şaişpe (.) (.) :D ”, afli povestea acestei licori care, de-a lungul anilor, a depus multe capete pe masă. Se degustă şi un pic de umor: la promo-ul pentru episodul viitor, departe, pe fundal, se vede o firmă cu „Turkish kebab” pe un zid vechi din Aiud.

Mi-a plăcut. La sfârşitul episodului, am descoperit că mi se făcuse dor nu atât de vin, întotdeauna la îndemână, cât de România, ţara aflată la o zvârlitură de băţ, dar parcă mereu prea departe.

Un film genial cu controlori :)

Poliţişti, pompieri, soldaţi în filmele americane. Toţi sunt pirpirii şi lipsiţi de vlagă pe lângă controlorii ITB din Bucureştii anilor 80. Patruzeci şi cinci de minute care vă vor ţine cu sufletul la gură: acţiune, suspans, răsturnări de situaţii şi compostări în ultimul moment.