Fluturele negru

„Prin gurile căscate din tablouri se revarsă groaza în faţa morţii. Răzvrătirea şi neputinţa se topesc aici într-o singură expresie. Şi să ştii, meştere, că nu-i uşor să pictezi cum se cade o gură deschisă. Trebuie să ai grijă de o mulţime de lucruri: cât se vede din limbă, ce nuanţă au dinţii, cum se schimbă expresia întregii feţe. Holofern, de exemplu, pare să se înece în şuvoiul de sânge care tocmai îi ţâşneşte din gâtlej. Ochii holbaţi şi gura larg căscată sunt semne că bărbatul îşi dă duhul chiar în clipa aceea. Moartea apare la fel de brutală şi în Sacrificiul lui Isaac, despre care ţi-am pomenit adineaori. Lipit cu ţeasta de lespedea de piatră, Isaac deschide gura cât poate de mult, de parcă n-ar mai avea aer. Mâna lui Avraam îi e încleştată pe gât, făcându-l pe privitor să creadă că fiul lui ar putea să moară sugrumat. În ce priveşte Meduza (…), efectul e acelaşi: în mijlocul cununii de şerpi care ţine loc de păr, se află doi ochi măriţi peste poate şi o gură în care dinţii de sus şi cei de jos se văd la fel de bine. Nu şerpii stârnesc groaza celui care se uită, nici sângele care curge din gât, ci ochii şi mai cu seamă gura”.

Din romanul Fluturele Negru, de Radu Paraschivescu, apărut la Editura Humanitas. Cartea, superbă, este despre Caravaggio, pictorul-spadasin. Costă 34 RON.

Sportivii

Un popor intră în iarnă ca într-un cataclism atomic, fiecare retrăgându-se în vizuina lui, dar în această ţară care vine la vale ca o avalanşă, ei urcă în munţi ducând în spate ce-a mai rămas din demnitatea noastră, cu armele lor, vâsla, pagaia, arcul, mingea, paleta sau schiurile, înfruntând ignoranţa, uitarea şi scuzele veşnice. Sportivii sunt importanţi tocmai prin aceea că nu depăşesc în primul rând centimetrii sau secundele, ci propria dezamăgire, şi că, înainte de a-şi înfrânge adversarii, pot să triumfe în faţa profundei nepăsări a compatrioţilor. Dacă îi vom pierde, vom pierde şi partida, transformându-ne în specia majoritară de campioni ai unei false competiţii, în care câştigătorul e dat de excelenţa în compromis, unde victoria vine doar prin iuţeala abandonului.

Ana Porgras, Amelia Racea, Corina Căprioriu, Ana Brânză, Loredana Iordăchioiu, Anca Măroiu, Simona Alexandru, Camelia Potec, Nicoleta Grasu, Edit Miklos, Liliana Bărbulescu, Ionela Stanca, Cristina Neagu, Paula Ungureanu, Ada Nechita, Daniela Dodean, Elisabeta Samara, Bernadette Szöcs, Dan Fâşie, Marian Oprea, Constantin Popovici, Cosmin Radu, Dragoş Stoenescu, Mihnea Chioveanu, Tibi Negrean, Alexandru Dumitrescu, Victor Mihalachi, Ninel Miculescu, Lucian Bute şi mulţi, foarte mulţi alţii, iată oamenii care nu au cedat, deşi le-am secat bazinele şi le-am făcut săli de sport în comune depopulate, care nu vor găsi pistă de atletism pe noul Stadion Naţional, agăţaţi în ştiri doar când îşi prezintă noile costume de baie ori dacă apar la braţul unei vedete, care îşi fac foarte greu loc printre ştirile cu sexul anal şi interviurile exclusive cu fraţi şi veri, care apar în superreportaje ca nişte personaje colaterale, nu prezentaţi în miezul efortului care i-a consacrat drept campioni, pe care îi votăm de mama focului pe Internet când se organizează concursuri de „Cel mai … din lume”, dar de care ne amintim numai înaintea vreunei Olimpiade, când simţim nevoia să prezentăm dovezi că neamul românesc încă mai există, pe care îi invităm la emisiuni alături de mizili, cărora le dedicăm concursuri de sfârşit de an în această atmosferă de sfârşit de lume, când de fapt acesta, sfârşitul lumii – nu o Olimpiadă şi nu un meci de box pentru titlul mondial, pe care, de altfel, nici nu l-am televizat – e singurul eveniment pe care l-am putea organiza cum se cuvine.