Un timp, am aşteptat să ne faci cu ochiul de lângă invitaţii tăi de dată mai recentă şi să spui că totul nu-i decât o farsă. Tu, însă, ai început să ni-i arăţi discret cu ochiul, astfel încât ei să nu se prindă că eşti pe mână cu publicul, şi să clipeşti în Alfabetul Morse: „Îi vedeţi? Dacă vreţi să scăpaţi de ei, nu-i mai priviţi”.

Nu ei sunt însă principala problemă, nici omniprezenţa fotbalului, ci faptul că un sport a fost transformat într-o zemuială de fese şi de rânjete complice, de porcărele ţesute într-o şuetă interminabilă din care a dispărut orice noimă. Nu sunt dintre cei care cred că televiziunea trebuie să educe, dar nici nu cred că ar trebui să te împuşte în cap. Or, ce se întâmplă în acele lungi emisiuni, cum nu există nicăieri în lume, te rog să mă scuzi, e un fel de pornografie. Nu din punct de vedere al conţinutului sexual, ci al formei: este o repetare obstinantă a aceluiaşi act, o păcăleală prelungită în aşteptarea climaxului, ce se va atinge doar când invitaţii vor începe să se înjure, secvenţă care e apoi reluată cu lux de amănunte, din toate unghiurile, la emisiunile de ştiri.

Scrii că românii nu prea au lucruri în comun cu unele sporturi şi că acestea nu se pot digera decât dacă au fost mestecate de compatrioţi. Te contrazic însă propriile realizări. Nemestecat a fost şi ciclismul, înainte de a deveni un sport iubit şi urmărit în România, meritul fiind al tău, al lui Banciu şi al Eurosportului românesc. Chiar dacă astăzi, unul din voi vorbeşte cu un frate pe gsptv, iar celălalt cu un văr pe sport.ro, în urma voastră rămâne această performanţă. La fel s-ar putea întâmpla însă şi cu schiul alpin, patinajul sau skicross-ul, cu condiţia să existe cineva care să investească dacă nu pasiune şi competenţă, măcar un pic de timp şi de bunăvoinţă.

Bănuiesc că îţi aminteşti ce era un „Mănescu”: acel căţel pus în luneta Daciei, care, asemenea primului ministru ceauşist, dădea din cap aprobator, din mersul maşinii. Ei bine, cam asta vedem în general, când deschidem televizoarele pe un post de „sport” românesc: câte un „Mănescu” cu ochii larg deschişi, dând din cap afirmativ la spusele interlocutorului nevăzut, pe care speră să-l ţină cât mai mult timp acolo, cu preţul unor giumbuşlucuri. Nu spun că aceşti inşi pe care îi cultivi zilnic pe micul ecran nu ar trebui să apară deloc. Nici măcar nu cred că sunt nişte oameni răi în toate cele. Spun doar că nu au legătură cu sportul şi că, din această repetată confuzie de termeni la crearea căreia pui umărul se vor naşte nişte monştri ai percepţiei publice: invitaţii tăi vor deveni treptat adevăraţii ambasadori ai sportului, în timp ce schiorii, boberii, patinatorii, cei care ştiu că nu vor fi niciodată daţi la televizor şi că recordul lor naţional valorează mai puţin ca unghia stacojie de bombă sexy, vor sfârşi aruncaţi la groapa comună a indiferenţei.

Un lucru mă bucură: faptul că acest subiect te frământă, pentru că îi dedici multe scrieri. Alţii îl lasă ca pe un stârv de animal în mijlocul străzii, după ce l-au lovit cu maşina. Dacă din această măcinare va răsări măcar o emisiune pe săptămână dedicată unor sportivi români – nu trebuie să fie la orele când se dezbate live priapismul lui Mitică, ci când i se reiau, a o suta oară, elucubraţiile -, tot ar fi ceva.

Altfel, acesta va rămâne doar un dialog al perdanţilor, între unii care îşi vor fi pierdut fie speranţa, fie principiile.

Cu amiciţie, Adrian.