Campionatul atacului

Euro 2008 a fost superb, pentru că s-a bazat pe ofensivă, voinţă şi imaginaţie

Dacă în 2004 Grecia cîştiga turneul final cu un joc bazat aproape exclusiv pe defensivă, după numai patru ani acest sistem avea să se dovedească perimat. „Să nu primeşti gol” s-a transformat în „să dai un gol, apoi încă unul”. Cei care s-au betonat au pierdut, cei care au mers pe filosofia „cea mai bună apărare e atacul” au trecut de grupe.

Să ne amintim. Ultradefensiva Grecie a părut un reumatic ajuns din greşeală la un party rock and roll. România a aplicat cu un oarecare succes modelul cetăţii asediate, dar a eşuat atunci cînd a trebuit să atace. Norocoasa Italie, calificată de noi în sferturi, a folosit un beton fragil. Olanda, Spania, Portugalia şi Croaţia au fost, în schimb, adevărate tăvăluguri în grupe – şi Rusia, mai apoi -, unele mascîndu-şi problemele defensive prin atacuri strălucitoare.

Euro 2008 a reinventat jucătorul mobil, plin de imaginaţie, şi a „îmormîntat” vîrful masiv şi puternic, dar lent. „Turnurile” gen Luca Toni sau Köller s-au devenit pînă la urmă anacronice, ca nişte cai troieni uitaţi în faţa zidurilor, pentru că nu poţi păcăli mereu adversarul cu aceeaşi strategie.

Au fost însă cîţiva fotbalişti care şi-au pus amprenta asupra acestui campionat. De la olandezul Wesley Sneijder pînă la croatul Luca Modrici, de la rusul Andrei Arşavin pînă la germanul Philip Lahm, trecînd prin mijlocul spaniol, unde mişcarea lui Xavi, Iniesta, Silva şi Fabregas este aparent browniană, fotbalistul mic la stat, însă dispunînd de tehnică în regim de viteză, reprezintă marca înregistrată a lui Euro 2008.

„Sports Illustrated” scrie că „sistemul 4-4-2 a murit”, deoarece majoritatea echipelor au mers pe 4-2-3-1, cu doi închizători şi un singur vîrf. Aşa o fi, însă în finală au ajuns singurele formaţii care au folosit, în cea mai mare parte a timpului, tot 4-4-2, adică Germania şi Spania.

Interesant e însă faptul că nemţii au renunţat la 4-4-2 după grupe – o dată cu dispariţia neinspiratului Gomez -, adaptîndu-şi mereu aşezarea în teren şi componenţa compartimentului median la adversar.

Aceasta a fost o altă carte cîştigătoare: capacitatea de a surprinde şi de a te adapta. Suedezii şi cehii, de pildă, au avut şansa lor, dar au eşuat în previzibilitate şi au pierdut meciuri importante în ultimele secunde. Şi ar mai fi turcii, însă pe ei nu-i poţi prinde în sisteme, întrucît au unul singur, fie că e vorba de rezerve sau de titulari: „Pînă în ultima secundă!”. Acum sînt parcă toţi la cafenea, pufăind din narghilele, pentru ca apoi să-i găseşti în atac, muşcînd din barele porţii.

A fost un campionat european superb şi plin de surprize, tocmai pentru că s-a bazat pe forţele germinative ale atacului, voinţei şi imaginaţiei.

Barajul pentru LCD! Regulament.

Pentru următoarea rundă, cei şase finalişti – şi numai ei –, adică Marian Mănescu, sportsaga, papagigli, Robert Mocanu, thian1899 şi vasilescu,  vor trebui să dea aici pronosticuri de tip “1X2” pentru finală, meci pe care îl considerăm a fi „Germania – Spania”, în forma:

1. Pronostic la pauză.

2. Pronostic la sfârşitul celor 90 de minute.

3. Pronostic după eventualele prelungiri.

4. Pronostic după eventualele lovituri de la 11 metri.

O variantă de răspuns va arăta aşa:

1. X

2. 2

3. –

4. –

sau aşa:

1. 1

2. X

3. X

4. 2

Citiţi mai jos regulamentul!

Continue reading →

Funar + Ghişe = 0

Senatorii care au votat în unanimitate legea propusă de domnii Funar şi Ghişe au reuşit să coboare în derizoriu o temă care trebuie oricum dezbătută: este prea multă violenţă pe micile ecrane? Din cauza acestui demers stupid, există riscul să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Să pierdem din vedere faptul că, într-adevăr, din ecranele televizoarelor noastre curge o spumă roşiatică, în care se amestecă echipaje de descarcerare, oameni striviţi, războaie între suporteri, violuri şi crime.

Însă mai binele e duşmanul binelui  – potrivit logicii „funarghişeşti”, ar trebui să adaug şi că „mai răul e duşmanul răului” -, mai ales când această doctrină a echilibrului este gândită atât de simplist, ca o lege morală a talionului în care suma efectelor trebuie să dea mereu zero. Violul mental, realizat prin imagini dure şi descrierea unor fapte atroce, ar fi înlocuit atunci de ceva la fel de periculos: schimonosirea realităţii.

Conform acestei legi, nu ar trebui să existe „crimă sângeroasă comisă într-un bloc din cartierul Berceni” fără ca reporterul să precizeze că „totuşi, ceilalţi locatari sunt bine sănătoşi, iar la apartamentul 17 s-a născut un copil”. Informaţia potrivit căreia „Andreea Bănică s-a măritat cu iubitul ei” ar trebui contracarată cu un studiu despre violenţa conjugală şi crimele pasionale. Iar la buletinul meteo, dacă jumătate din ţară va fi sub cod roşu de inundaţii, obligatoriu în cealaltă parte a hărţii soarele va străluci vesel.

Apar şi alte întrebări. Se poate echilibra balanţa de pozitiv-negativ pe trust media? De exemplu, dacă pe ProTV VanDamme şi Seagal rup oase şi sucesc gâturi seară de seară, e OK dacă pe AcasăTV se vor da numai telenovele şi căţei coafaţi? Cum va echilibra bietul Dan Diaconescu balanţa după cele 166 de episoade despre asasinarea Elodiei? Ne va arăta doi ani la rând filmuleţe cu Tolea în şorţuleţ, la grădiniţă, recitând poezii patriotice?

E posibil ca numele emisiunii „Între bine şi rău” să fie schimbat în „Între 50% bine şi 50% rău”. Robert Turcescu poate însă răsufla uşurat că nu mai realizează emisiunea „100%”: la sfârşit ar fi fost nevoit să dea ambele bile.

Cum ar fi catalogată, în viziunea maniheistă a domnilor Funar şi Ghişe, chiar ştirea despre năzbâtia propusă de domniile lor şi votată de Senat în unanimitate? Probabil, drept una „pozitivă”. Ei bine, aşteptăm atunci de la preşedintele României, singurul care mai poate respinge această lege, ştirea „negativă”.