Din când în când, un reporter îmbrăcat în halat alb ne spune la televizor,  în şoaptă, pentru a nu deranja operaţia ce se desfăşoară pe fundal, că sistemul medical din România s-a îmbogăţit de azi cu un nou aparat-minune, care poate număra în câteva milisecunde degetele unui pacient.

Zilele trecute, sistemul medical din România s-a îmbogăţit şi cu o nouă victimă. O fetiţă de 3 ani, Oana Scânteie, a murit după ce a fost plimbată între două spitale din Timişoara. Din păcate, asta nici nu mai e ştire, ci fapt cotidian.

Volei cu pacienţi

Nu se ştie de ce a murit Oana. La primul consult, după cum scrie Cotidianul, un medic i-a administrat Nurofen pentru meningită acută. Copilul a oscilat apoi între viaţă şi moarte, pentru că în primul spital exista aparatura necesară punerii diagnosticului, dar nu era secţie pentru boli infecţioase, iar în al doilea se întâmpla invers. După un prim stop cardiac, Oana ar fi trebuit intubată. N-a fost.

Spitalele au devenit nişte cetăţi cu mecanisme de apărare perfect puse la punct, care trebuie cucerite de pacient. Procedeele defensive au evoluat, culminând cu trimiterea bolnavului către alt spital, întrucât „aici nu există aparatura necesară”.

Dacă unii medici nu sunt bine pregătiţi profesional, dacă în unele spitale cele mai performante aparate sunt automatele de cafea de pe hol, managerii şi juriştii respectivelor unităţi sunt mereu competenţi şi la datorie. „Actul medical a decurs normal, după cum o cere protocolul”, sună răspunsul oficial venit din partea unuia dintre cele două spitale („Luis Ţurcanu”) între care Oana Scânteie a fost plimbată. Aşadar, noi am urmat punct cu punct instrucţiunile din cartea tehnică, dar pacientul a vrut cu tot dinadinsul să moară.

Legiferarea şpăgii: o soluţie?

Să admitem şi faptul că, de multe ori, nu sunt echipamente. De ce nu există? Pentru că nu sunt bani. Totuşi, statul obligă fiecare cetăţean ca, din orice formă de venit, să plătească 6,5 la sută pentru sănătate. OK, să admitem că nici aceştia nu ajung.

Astfel, revenim la interesanta propunere făcută, la începutul anului, de către preşedintele Colegiul Medicilor din Cluj, Mircea Bârsan, de legiferare a şpăgii pentru doctor. Ar urma, aşadar, să plătim de două ori pentru acelaşi serviciu de sănătate, fără nicio garanţie că vom supravieţui. Personal, aş susţine propunerea domnului Bârsan, cu o condiţie: dacă nu am apelat într-un an la serviciile medicale pentru care statul mă sileşte să plătesc, această sumă să-mi fie returnată.

Mai abil, Ministerul Sănătăţii, a propus ca respectiva şpagă să ia forma unei donaţii voluntare către Casa de Sănătate. Vă imaginaţi cum i se va lumina faţa doctorului când îi veţi spune că banii din plic vor ajunge la Casa de Sănătate? Ministerul ne-ar introduce în mod pervers într-un alt cerc vicios: mai mulţi medici nemulţumiţi à mai multe instrumente uitate în pacient à din ce în ce mai puţini donatori voluntari à din ce în ce mai puţini bani pentru sănătate.

Bluful asigurărilor de sănătate

O altă soluţie propusă este ca persoana care vrea să beneficieze de tratamente medical la cel mai înalt standard să-şi facă asigurări medicale private pe măsură. Bun, să presupunem că închei regina asigurărilor medicale, prin care sistemul de sănătate românesc mi-ar garanta, practic, nemurirea. Unde ar avea loc tratamentul? Într-un spital românesc. Acolo aş descoperi că aparatul de numărat degete funcţionează impecabil, dar că singurul doctor care ştie să-l folosească e la un congres al medicilor în Viena.

Şi de ce aş face asta? Momentan, în ciuda eforturilor sistemului medical din România, mă simt bine. Prefer să pun aceşti bani la bancă, iar peste câţiva ani, când mă voi simţi rău, cu acea sumă plus dobânda să merg direct la Viena, să mă îngrijească experţii. Decât să joc poker pe viaţa mea cu sistemul medical românesc, mai bine o fac cu moartea: pare mai umană.

 Singurul rezultat: excluderea intrusului

Să revenim însă la prezentul crud, care ne oferă cadavre pe bandă rulantă, pacienţi aruncaţi din ambulanţă să moară pe stradă, mame care se sting de septicemie după naştere pentru că nu există antibiotice. Şi în cazul Oanei Scânteie ni se va da, peste un timp, răspunsul. O comisie medicală se va întruni în acest scop. Ca în toate cazurile asemănătoare, pedeapsa maximă va fi interzicerea dreptului de a practica această meserie, adică vîrfurile medicinei româneşti se vor arăta doar dezonorate de alăturarea cu respectivul vinovat. E ca şi cum i-ai retrage permisul de port-armă unui asasin plătit pentru că nu a nimerit din prima inima victimei.

De vor dori mai mult, părinţii Oanei vor fi îndrumaţi să deschidă proces. Instanţa va cere formarea unei alte comisii medicale. Cum malpraxisul poate fi mereu justificat de proceduri şi de lipsa de aparatură, nimeni nu va plăti. Va fi şi o ştire mică în presă, la capăt de jurnal. Un singur lucru nu se va da niciodată: soluţia.

Călăul de urgenţă

În condiţiile actuale, nici nu sunt multe. Dacă această ţară nu-şi permite medici competenţi, iar pe cei buni şi dedicaţi meseriei îi sufocă, punându-i pe aceeaşi treaptă cu nişte casapi, ar fi mai omenos ca spitalele să afişeze la poartă şi pe site tarifele şi serviciile prestate, ca la casele de toleranţă. „Aici tratăm următoarele boli grave: cancerul de păr, otita şi două forme de guturai. Pentru orice alte suferinţe, organizăm excursii către alte spitale, la cele mai mici preţuri. Atenţie: azi avem ofertă specială! Depistarea din faşă a apariţiei unui al treilea braţ costă cu 10 la sută mai puţin”.

Sau, mai eficient, unităţile medicale să se transforme în gherete cu un singur angajat: călăul de urgenţă. Să fim obligaţi, prin sistemul de asigurări, doar la plata glonţului ori a hapului de cianură, iar medicina să se angajeze că ne va opera rapid şi fără dureri.

Dacă, indiferent cât plătim, nu prea avem şanse la viaţă, măcar să avem privilegiul de a muri ieftin.