Dinamo – Steaua, pauza dintre cuvinte

Becali e de părere, Sandu crede, Mitică se îndoieşte, Turcu spune … noi aşteptăm să înceapă fotbalul 

După energia revărsată înaintea derby-ului, e greu de crezut că mai există suficientă pentru ca el să se şi joace.

Alegerea arbitrului a devenit un eveniment cu miză naţională. Nu mai era mult şi s-ar fi organizat o campanie electorală în toată regula, cu Augustus Constantin, Cristi Balaj şi Alexandru Tudor invitaţi să-şi expună platforma-program la toate posturile de televiziune. Ar fi primit întrebări încuietoare din partea moderatorilor despre ofsaidul pasiv şi condiţiile de întrerupere ale unui meci, în timp ce, în stradă, figurile lor ne-ar fi zîmbit semeţ din afişe, dintre candidaţii la primării.

De cînd a devenit arbitrul cel mai important om de pe teren? De cînd se joacă fotbalul în sistemul 1+22? Parcă dintotdeauna. Nu mai ţin minte cînd am auzit ultima oară „felicit echipa adversă, care a cîştigat pe merit”.

Dar e posibil ca asemenea vorbe să se fi rostit, dar să fi căzut la montaj. Avem o presă săracă în idei, care, dintre toate speciile jurnalistice, a dezvoltat doar interviul dintr-o întrebare – „Ce părere aveţi despre … ?” -, talk-show-ul şi articolul de opinie, alungînd – cu puţine excepţii – din paginile sau din programele sale reportajul şi ancheta.

Trăim în epoca în care ştirea generează o altă ştire, apoi bulgărele de nimicuri ne prinde şi ne duce la vale. Reporterii întreabă, preşedinţii de club răspund, reporterii întreabă, acţionarii răspund, reporterii întreabă, antrenorii răspund, apoi, înainte de oprirea camerei şi a microfonului, reporterii pun o ultimă întrebare. Un jucător răspunde, apoi, după cîteva zile, e suspendat pentru că a vorbit.

„Ce vreţi? Ne aflăm la porţile Orientului, unde totul e luat în glumă”, spunea acum mult timp Raymond Poincare. În mai bine de un secol am progresat. Luăm în serios exact ce-ar trebui să tratăm în glumă, înălţînd busturi de ipsos pe piedestale de microfoane.

Aşadar, prima repriză s-a încheiat şi am aflat că Alexandru Tudor va arbitra eternul derby. În meciul vorbelor va urma o pauză de 90 de minute, apoi va începe repriza a doua, mai disputată, mai îndîrjită, mai înveninată. Cîteva echipe vor petrece un timp în faţa porţilor Occidentului, răsfoind reviste în anticameră, după care se vor întoarce acasă, pe acest sol pe care nu poţi aclimatiza nimic şi unde cresc doar  vorbe.

„Imprevizibil”

Salut. Astăzi încep o nouă rubrică de autor în colaborare cu Gazeta Sporturilor, denumită “Imprevizibil”. Primul articol îl puteţi citi mai jos.

De ce “Imprevizibil”? Pentru că, aşa cum sportul este (încă) o lume vie şi surprinzătoare, aşa ar trebui să fie şi articolele care îl descriu. Aceeaşi senzaţie a spectatorilor, de plonjon în necunoscut, când cele două echipe intră pe teren şi tabela e goală, o am şi eu în faţa monitorului pe care este deschis un fişier alb de text. Nu ştiu niciodată încotro se va îndrepta un articol, nici ce ton va avea sau cât de lung va fi. Astăzi, de pildă, am început să scriu despre Dinamo – Steaua şi m-am trezit pe Old Trafford, apoi pe Stamford Bridge.

În încheiere, vă mulţumesc că mă citiţi. Scuze dacă am fost previzibil.

Mai mult decât fotbal

Îndreptîndu-se către vîrful splendorii sale, finala Ligii Campionilor, fotbalul devine mai mult decît un rege al sporturilor. Nu numai că transcende celelalte discipline, cîteodată le şi conţine.

De pildă, golul lui Scholes din prima semifinală a Ligii seamănă cu aruncările de la distanţă ale lui Michael Jordan. Cînd „Air” făcea doi paşi rapizi spre linia de trei puncte, se înălţa şi lansa mingea, deja cam ştiai că, în ciuda încercărilor de blocaj ale apărătorului, în curînd vei auzi fîsîitul plasei.

Împingîndu-şi apoi cu disperare liniile înainte, Barcelona şi-a transformat fotbalul suicidal de frumos în rugby, unicul sport care imită un asediu veşnic. Catalanii nu au folosit berbecele pentru sfărîmarea porţii, ci spioni înfăşuraţi în propria umbră. Te aşteptai ca, în ultimele minute, Messi să încerce şi metoda disperată care le-a adus turcilor Constantinopolul. În timp ce, într-un alt colţ de careu, Henry se plictisea ca un general părăsit de armată, el să răsară dincolo de linia porţii cu mingea la picior, dintr-un tunel săpat pe sub fundaşii adverşi.

În celălalt retur de semifinală, Chelsea – Liverpool, există reluări ale reuşitelor lui Drogba în care balonul, în ciuda încetinirii cadrelor, abia se vede. E o pată nedefinită, ca în filmuleţele ce prezintă dovezi despre existenţa OZN-urilor. În sport, numai hocheiul mai oferă asemenea imagini, cînd pucul devine perfect vizibil doar după ce scutură plasa. Lovind năprasnic şi precis cu crosa piciorului drept, ivorianul dă senzaţia că ar înscrie şi într-o poartă de zece ori mai mică, iar dacă, din întîmplare, portarul s-ar interpune pe direcţia şutului, mingea l-ar traversa imediat, ca o bilă de acid.

Forţa unei opere de artă stă în faptul că-şi ştanţează singură imaginea în memoria privitorului. Din cînd în cînd, enigmaticul regizor de emisie ne va mai da reluările acestor faze, poate chiar şi-n timpul derbyului de tradiţie ce-şi umflă astăzi muşchii de hîrtie.