Aţi remarcat? Când despre cineva se spun în public lucruri nu tocmai frumoase, motivul dării în judecată sau al simplei revolte din partea subiectului nu este „am fost jignit”, ci „mi-a fost afectată imaginea publică”. Apoi, cât de des auzim expresii ca „imaginea contează”, „cîştig de imagine”, „are o imagine bună”. Aşadar, avem pe de-o parte omul, iar într-un plan superior ca importanţă avem ceea ce el a reuşit să pară până acum, gogoaşa de mătase în care viermele s-a înfăşurat pentru a deveni fluture.

Personalitatea nu mai este cireaşa de pe tort, aceasta s-a scufundat sub numeroasele glazuri, siropuri şi ornamente, mult mai importante din punct de vedere social. Omul de azi a ajuns propriul dresor şi purtător de cuvânt, şi nu puţini sunt cei ce dimineaţa, în oglindă, nu bărbieresc o faţă, ci pornesc retuşarea unei măşti care, o dată scoasă în public, trebuie să producă efecte.

În acest amestec de teatru şi de carnaval, omul a ajuns un produs care se vinde singur, zi de zi. De cele mai multe ori, nu el participă la competiţie, lupta se poartă în planul superior despre care scriam mai sus. Dacă imaginea lui promite prospeţime 24 de ore din 24, ca la un deodorant în plină campanie de promovare pe TV, individul poate fi şi un fâs, că tot va reuşi.

Noţiunea de „imagine publică” a înlocuit-o pe cea de „reputaţie” cam de când „biografia” e devenit „CV”, o cronică a faptelor atestate documentar de instituţii aflate prin convenţie deasupra oricărei bănuieli. Nu contează ce ştii şi ce poţi acum, mai important e ce scrie acolo că ai absolvit. E ca şi cum nu omul şi-a scris CV-ul, ci patalamaua l-a întrupat ca s-o reprezinte la concurs, pentru că, în primă instanţă, o angajare este un concurs între foi de hârtie, nu între oameni.

Trăim în zodia în care manualele gen „Cum să fii un om de succes” şi ghidurile pentru manageri sunt mai citite – şi mai înţelese – decât Marquez, în care poţi să vinzi otravă deghizată în mâncare sau băutură şi să fii lider mondial în alimentaţie, în care e suficient să pari ca să fii şi e suficient să fii la televizor ca să pari.

În această acută lipsă de timp, ochiul a devenit creier, ca un bodyguard ce a preluat locul stăpânului fleşcăit de inactivitate. Când să mai găndeşti dacă sunt atâtea ştiri stupide de aglutinat, când atâţia oameni au atâtea lucruri memorabile de transmis, pe care le uiţi apoi în câteva secunde, cum să îţi antrenezi organul mirării când Elodia e încă de negăsit? Şi, pentru că veni vorba, iată cea mai bună ilustrare a ideii că o imagine puternică nu are neapărată nevoie de o persoană purtătoare, ba mai mult, dacă respectiva ar apărea, imaginea ei s-ar duce naibii rapid.

Dan Diaconescu nu procedează însă altfel decât orice tip de la departamentul de public relations, în orice punct al lumii şi-ar desfăşura el activitatea, a cărui sarcină este să creeze un cât mai mare orizont de aşteptare din cât mai multe vorbe goale. V-aţi întrebat de ce limbajul unui responsabil PR – fie că vrea să vîndă imaginea unui om sau a unei maşini –  este mereu „de lemn”? Pentru că, deşi aparent vrea să dezvăluie, scopul lui este să ascundă în spatele cuvintelor, nu are nici cea mai mică intenţie să informeze, ci să creeze deplina senzaţie că a informat.

Tot mergând înainte, ne-am întors în grota lui Platon. E adevărat, acum umbrele aruncate de cei aflaţi în gura peşterii apar pe ecrane din plasmă, dar nu sunt reprezentări din lumea ideilor, ci proiecţii ale propriilor noastre himere.

„Poţi să-i păcăleşti pe toţi o dată, poţi să-i păcăleşti pe câţiva mereu, dar nu-i poţi păcăli pe toţi mereu”, spunea Abraham Lincoln. Pe câtă dreptate avea în secolul al XIX-lea, pe atât de mult se înşală astăzi, când reuşim să ne păcălim toţi pe toţi şi fiecare pe el însuşi.