(…) Kien, însă, privi pe furiş la fusta ei. Era mai albastră ca de obicei şi apretată mai tare. Fusta i se potrivea ca o cochilie unei scoici. Să poftească cineva să încerce a deschide cu forţa valvele unei scoici închise. Ale unei scoici uriaşe, cât fusta asta de mare. Trebuie călcată în picioare, trebuia făcută mâzgă şi ţăndări, cum a procedat pe vremuri, când era copil, pe malul mării. Scoica nu ceda şi nu se ivea nicio crăpătură. Încă nu văzuse niciuna goală puşcă. Ce animal ţinea cu atâta forţă valvele închise? Voia să afle numaidecât, avea în palme făptura aceea dură, încăpăţânată, se chinuia cu degetele şi cu unghiile, scoica se chinuia şi ea. Kien jurase să nu facă niciun pas din locul acela, până când n-o va deschide cu forţa. Scoica jurase contrariul, nu voia să fie văzută. De ce i-o fi ruşine, se gândise el, că pe urmă îi dau drumul să se ducă, despre partea mea o închid la loc, nu-i fac niciun rău, promit solemn, dacă e surdă să-i transmită bunul Dumnezeu promisiunea mea. Dusese tratative cu ea vreme de câteva ceasuri. Cuvintele lui erau la fel de slabe ca şi degetele. Ura căile ocolite, nu-i plăcea să meargă decât de-a dreptul la ţintă. Spre seară trecuse un vapor mare, departe în larg. El se repezise la literele imense, negre, de pe bordul lui şi citise numele „Alexandru”. Atunci îl umflase râsul, cât era de furios, şi-şi încălţase ca fulgerul ghetele, izbise scoica de pământ cu toată puterea şi executase un dans gordian al bucuriei. Ghetele zdrobiseră scoica. În curând zăcea goală puşcă în faţa lui, o grămăjoară jalnică, mâzgă şi înşelăciune şi încolo niciun animal.
Din romanul „Orbirea”, de Elias Canetti, Editura Univers 1973, traducere Mihai Isbăşescu.
