… cretini, imbecili, stupizi, nebuni …

„ – Cretinul nici măcar nu vorbeşte, lasă bale, e spastic. Îşi duce îngheţata la frunte, din lipsă de coordonare a mişcărilor. Intră pe uşa glisantă prin sensul opus.

– Cum face?

– El ştie cum. De-aia e cretin. (…) A fi imbecil e mai complicat. E un comportament social. Imbecilul e acela care vorbeşte întotdeauna în afara paharului. El vrea să vorbească despre ceea ce este în pahar, dar cum-necum vorbeşte în afară. Dacă vrei, în termeni obişnuiţi, e ăla care face gafa întrebând ce mai face frumoasa dumneavoastră soţie pe unul care abia a fost părăsit de nevastă. Am redat ideea?

– Aţi redat-o. Cunosc dintr-ăştia.

– Imbecilul e foarte cerut, mai ales în situaţii mondene. Îi pune pe toţi în încurcătură, dar după aceea oferă material de comentariu. În forma lui pozitivă, devine diplomat. Vorbeşte în afara paharului când gafa au făcut-o alţii, abate discuţia în altă parte. Dar nu ne interesează, nu e niciodată creator, colportează, deci nu vine să ofere manuscrise la edituri. Imbecilul nu zice că pisica latră, ci vorbeşte de pisică atunci când alţii vorbesc de câine. Vâră beţe în roatele regulilor de conversaţie, iar când le vâră bine, e sublim. Cred că e o specie pe cale de extincţie, e un purtător de virtuţi eminamente burgheze. Îi trebuie un salon Verdurin, sau chiar casa Guermantes (…).

– Şi stupidul?

– A. Stupidul nu greşeşte în comportament. Greşeşte în raţionament. E ăla care zice că toţi câinii sunt animale domestice şi toţi câinii latră, dar şi pisicile sunt animale domestice, deci latră. Sau că toţi atenienii sunt muritori, toţi locuitorii Pireului sunt muritori, deci toţi locuitorii Pireului sunt atenieni.

– Fapt care-i adevărat.

– Da, dar din întâmplare. Stupidul poate să spună şi ceva just, dar din raţiuni greşite. (…) E greu să-l identifici pe stupid. Un stupid poate lua şi premiul Nobel.

– E două, peste puţin Pilade închide, iar noi am ajuns la nebuni.

– Ajung imediat. Pe nebun îl recunoşti imediat. E un stupid care nu recunoaşte trucurile. Stupidul, teza lui încearcă să şi-o demonstreze, are o logică şchioapă, dar are. Nebunul, dimpotrivă, nu se sinchiseşte să aibă o logică, procedează prin scurt-circuitări. Totul, pentru el, demonstrează totul. Nebunul are o idee fixă şi tot ceea ce găseşte îi vine bine ca s-o confirme. Îl recunoşti după libertatea pe care şi-o ia faţă de datoria de a dovedi, după disponibilitatea de a avea iluminări. Şi o să ţi se pară ciudat, însă nebunul, mai devreme sau mai târziu, aduce vorba de Templieri”.

Din „Pendulul lui Foucault”, de Umberto Eco, Editura Pontica 1991.