Ea venea cu pasul hotărât de-a dreptul spre noi, absolut conştientă de prezenţa noastră şi cu toate acestea nicio singură dată măcar nu s-a uitat la vreunul dintre noi, cu privirea nu atât dură şi fixă cât concentrată, absentă, fixată fără să clipească la ceva departe, pe deasupra noastră, dincolo de noi, cum ar face un câine de vânătoare ultimii câţiva metri trecând peste tine dacă nu i te dai la o parte din cale, pentru că acuma nu mai avea nevoie să se bizuie bâjbâind pe-un miros incert pentru că era efectiv cu ochii pe potârnichea ghemuită şi-nspăimântată luată la ochi cu degetul pe trăgaci. Trecu pe lângă noi fără să se oprească, cu paşii mari ca o căţea tânără de vânătoare, căţea virgină, imună-acum în virginitatea ei, fără să dispreţuiască pământul, să-l dea încolo, pentru c-avea nevoie de el, să calce pe el în toată imunitatea ei: doar absorbită de altceva decât de pământ şi de noi, nu mândră nici realmente absentă: doar imună, în concentrarea şi neştiinţa şi inocenţa ei, cum somnambulul e pentru moment la adăpost de angoasele şi chinurile vieţuirii.

William Faulkner – „Oraşul”, ELU 1967, traducere de Eugen Barbu şi Andrei Ion Deleanu

Noaptea, caii părăsesc cu toţii insula, fără ştirea lui Constantin: trec înot fluviul şold lângă şold, cap lângă cap, dinţi lângă dinţi, ajung la malul Metopolis-ului şi urcă în galop cu apă în coame şi în cozi pe uliţele de pe dealuri şi atacă la lumina lunii magaziile cu ovăz ale Generalului Marosin. Sparg cu copitele pereţii şi uşile de scândură ale magaziilor, rup cu dinţii grinzi, desfac din cuie răngi, lacăte din belciuge. Se reped spre oricine caută să se apropie. Focurile de armă ale Generalului Marosin şi ale rudelor sale nu izbutesc decât să facă o parte din cai să mărşăluiască şi mai sălbatic pe uliţele oraşului, să-şi înceapă jocul şi batjocura lor de cabaline, să alerge în zig-zaguri dicomesiene, să se salte şi să meargă numai pe picioarele dinapoi, călcând aşa unul în faţa altuia, doi câte doi, şase câte şase, zece câte zece şi aşa mai departe, apoi să revină pe pământ, să zvârle din copite şi să se uşureze pe scările caselor metopolisienilor, pe sub ferestre, pe lângă uşi şi în mijlocul străzilor. Populaţia metopolisiană se trezeşte din somn şi intră în panică, se stârnesc câinii din cartiere, încep să ragă catârii din curţile turcilor şi ale tătarilor, izbucnesc de peste tot ţipetele femeilor şi copiilor.

Ştefan Bănulescu (1926 – 1998) – „Cartea de la Metopolis” – Editura Eminescu”, 1977

Am fost sâmbăta trecută să filmez un scurt interviu pentru „După bloguri” – emisiunea va fi difuzată, pe Realitatea, peste câteva zile, nu ştiu exact când -, iar realizatorul, stand up comediantul Teo (fin băiat), mi-a vândut un pont, ca să mai îmi ling rănile după dispariţia lui Carlin. De-aia cutremurul m-a prins pe stradă.

Atenţie: conţine şi cuvinte de negăsit în dicţionare. 

Astupând orificiul de scurgere şi dând drumul la robinet, cada se umple în 5 minute. Dacă scot apoi dopul, cada se goleşte în 7 minute. Fireşte, apa curge în cadă şi se evacuează din cadă uniform.

Într-o zi, am deschis robinetul şi în clipa aceea a sunat telefonul (era Jim). N-am apucat să pun dopul în orificiul de scurgere. După ce am vorbit cu Jim chestii interesante, am revenit în baie şi cada tocmai ce se umpluse.

Ştiind că de la baie la telefon fac 15 secunde, puteţi spune cât a durat convorbirea cu Jim (şi, eventual, despre ce am vorbit)?

Răspunsuri corecte: 1. 17 minute, 2. nu ştiu.

STILUL ANUMITOR AUTORI DE GRAMATICI. Mă duce cu gândul la musculatura atleţilor profesionişti de la circ.

VORBE. Un scriitor bun exprimă lucruri mari cu vorbe mici; spre deosebire de un scriitor prost, care spune lucruri nesemnificative cu vorbe grandioase.

A SCRIE NECESARUL. Nu că mi-ar repugna ce-i lung: îmi repugnă ce-i lungit, ceea ce nu-i acelaşi lucru.

BOGĂŢIA LEXICULUI. Un poem de domnul Domenchina:

„Corporalitatea mea – minimă şi acidulară – e aptă.

Tensiunea sa ezoterică adioforia o captează,

emoţia o impulsionează şi entuziasmul îl răpeşte.”

CE NE TREBUIE CA SĂ SCRIEM. L-au întrebat pe Caldwell ce ne trebuie ca să scriem:

– Să stăm culcaţi precum Dumas? Hârtii galbene precum Lafcadio Hearn? Muzică precum Bacon?

– Mie – a răspuns Caldwell – îmi trebuie să am ceva de spus.

Ernesto Sábato, „Heterodoxia” (1953), apărută în România în Eseuri, volumul 1, Editura RAO, 2004. Traducere de Ileana Scipione.