Cele mai proaste 10 filme din istorie (partea a-II-a)

Acestea sunt campioanele absolute ale vidului cinematografic. Prima parte a articolului este aici.

5. „Death bed: the bed that eats” – 1977

Filmul a fost început în 1971 și terminat în 1977, dar nimeni n-a vrut să-l distribuie. Până a fost redescoperit și lansat oficial în 2003, a circulat „pe sub mână”, dar nu ca film de groază, ci ca o comedie involuntară. Pelicula este exact despre ce credeți că este: un pat care-și mănâncă ocupanții. Uneori, ni se prezintă și cum are loc digestia respectivei piese de mobilier: e ca într-un dozator cu suc galben în care se toarnă cerneală roșie.

4. „Plan 9 from Outer Space” – 1959

Dacă ați văzut filmul „Ed Wood” al lui Tim Burton, cu Johnny Depp, știți cine a fost regizorul acestei pelicule: un artist al filmelor proaste. În „Plan 9…”, când deasupra Americii apar farfurii zburătoare, câțiva oameni – dintre care unii tocmai au fost înviați cu ajutorul unui dispozitiv electric – pornesc lupta cu invadatorii.

Filmul e prost, categoric, dar este ceva ce îl salvează : o naivitate uneori încântătoare și un optimism incurabil, care nu se împiedica de detalii, că OZN-urile sunt plimbate pe ațe, că microfoanele folosite pentru captarea vocilor se văd sau că aceeași perdea de duș e folosită ca poartă de intrare spre cockpit-ul unui avion unde piloții stau pe scaune de lemn sau la dezvelirea unei bombe. Seamănă cu modul în care copiii își construiesc jocurile, fără să le pese de nepotriviri. Wood a apucat să turneze câteva cadre cu prietenul său, Bela Lugosi – celebru pentru că-l interpretase pe Dracula în filmul cu același nume -, dar acesta a murit. Totuși, Wood a decis să-l păstreze în film, pentru a-l putea pune pe generic, „dublându-l” cu un alt actor filmat din spate.

La sfârșit, farfuria zburătoare fuge, în flăcări, ca un cățel schelălăind, iar naratorul – în viața reală, un prezicător ale cărui preziceri nu s-au îndeplinit niciodată – ne dă lovitura decisivă, vorbind despre cele din film: „Puteți voi demonstra că nu s-a întâmplat așa?”.

3. „Manos: The Hands of Fate” – 1966

După ce Hal P. Warren, un vânzător de asigurări și de îngrășăminte din El Paso, a pus un pariu cu scenaristul Stirling Silliphant, susținând că oricine poate face un horror, a rezultat acest film. Subiectul? O familie aflată în vacanță  este răpită de membrii unui cult bizar. Începutul? O secvență de vreo nouă minute în care mama, tatăl și copilul merg cu mașina, peste care scenaristul, regizorul, producătorul și actorul Warren ar fi trebuit să adăuge genericul cu distribuția și titlul filmului, dar n-a mai făcut-o. Singurii actori plătiți au fost interpretul rolului principal, care a primit o bicicletă, și un câine, care s-a ales cu o pungă cu hrană. Pentru filmări s-a folosit aparatură împrumutată, printre care și o cameră ce putea filma maximum 32 de secunde, deci aceasta e durata maximă a oricărei scene. La un moment dat, se vede și clapeta care dă intrarea, ba chiar și o insectă mergând pe lentila aparatului. Toate vocile au fost dublate ulterior de Warren și de alte patru persoane, printre care o femeie imitând glasul unei fetițe de 7 ani. Editarea s-a făcut în mai puțin de patru ore.

La premiera care a avut loc în El Paso, Warren a închiriat o limuzină care să aducă în fața cinematografului echipa de filmare. Cum era o singură limuzină, a trebuit să facă mai multe drumuri să-i culeagă pe toți cei care așteptau la două străzi distanță. În timpul premierei, mulți actori au părăsit sala, căci se huiduia copios.

Cu excepția a trei persoane, niciun membru al echipei n-a mai participat vreodată la realizarea altui film.

2. „The Room” – 2003

I s-a spus „The Citizen Kane al filmelor proaste”. Este cea mai costisitoare pierdere de timp din cinematografie, o capodoperă a nulității efervescente. Un băiat – interpretat de actorul / scenaristul / regizorul / producătorul Tommy Wiseau – iubea o fată, cu care și face amor imediat ce începe filmul, prilej de a ne arăta și o pereche de fese. Din păcate, ale lui. Wiseau a insistat ca respectivele sale detalii să apară, altfel, susținea el, filmul urma să nu se vândă. Fata iubește însă un alt băiat, cu care face amor în cea de-a treia scenă. Al doilea băiat e însă cel mai bun prieten al primului și, când acesta află, spre sfârșit, își trage un glonț în cap.

„De ce așa târziu?”, îți vine să întrebi, văzând risipa. Costurile peliculei au fost de 6 milioane de dolari. Wiseau susține că a finanțat pelicula vânzând geci de piele importate din Coreea de Sud. Timp de mai bine de cinci ani, un poster imens al filmului a fost pus în Hollywood, reprezentându-l pe Wiseau – care e și extrem de urât – cu ochii întredeschiși, chiria lunară fiind de peste 5.000 de dolari. În ciuda averii cheltuite, unele scene sunt prost focalizate, pentru că nimeni nu s-a obosit să verifice aparatul de filmat. Turnarea a durat peste șase luni, răstimp în care doi directori de imagine și echipele lor și-au luat lumea-n cap, iar trei actori au demisionat, scenele cu ei trebuind refăcute. Pentru o scenă în care trebuia să rostească patru propoziții simple, Wiseau a avut nevoie de treizeci și două de duble și de cartoane pe care să fie scrise aceste propoziții. Mulți dintre membrii echipelor de filmare aveau probleme serioase în a-și stăpâni râsul, existând chiar și un cort, ceva mai departe de platoul de filmare, unde puteai merge să hohotești organizat.

La filmări, Wiseau insista ca fiecare dintre actori să fie prezent, în caz că ar fi decis să-l „arunce în luptă”. Chiar și la scenele de sex, care țin, cumulat, peste 10 minute, adică mai bine de o zecime din durata peliculei. De câte ori actorii par a-și fi terminat cuvintele, apare ca de niciunde o minge de fotbal american și cei de pe ecran încep să o paseze de la unul la altul, hlizindu-se.

Filmul putea fi chiar mai stupid de atât. Wiseau dorea ca personajul lui să fie vampir, dar dorința sa de a decola cu automobilul de pe un acoperiș pentru a pluti pe deasupra orașului nu a putut fi trucată într-un mod rezonabil și a renunțat.

Printre fanii filmului se numără actori ca Alec Baldwin, Jonah Hill, Paul Rudd, Michael Cera și James Franco. Ultimul, se spune, va juca în curând rolul lui Tommy Wiseau într-o peliculă despre „cel mai prost film de lume”.

1. „Birdemic: Shock and Terror” – 2010

Îi țineți minte pe cei mai slabi elevi din clasă, care dezlănțuiau mereu hohote de râs când răspundeau la ore și treceau mereu clasa pentru că erau simpatici în prostia lor? Așa e și acest film: un omagiu tâmp pentru „Păsările” lui Hitchcock.

În 2009, regizorul și producătorul James Nguyen a încercat să-și înscrie filmul – a cărui realizare îl costase 10.000 de dolari – la Festivalul Sundance. Refuzat de către organizatori, a început să colinde zona, organizând proiecții gratis lângă microbuzul pe care instalase difuzoare și scrisese „Bidemic”, „mâncând” astfel o literă. Nguyen susține că este părintele unui nou gen: thriller-ul romantic. De altfel, are dreptate: în prima jumătate a filmului, un flăcău se străduiește să ducă o fată în așternut, apoi, când tocmai reușește – șoc și teroare: apar păsările ucigașe! Zburătoarele aduc cu navele extraterestre din prima generație de jocuri electronice, din anii ’80 și se văd ca abțibildurile înnegrite de pe mobila albă de bucătărie. La contactul cu solul, explodează. Actorii sunt parcă ciopliți din lemn și își declamă replicile ca niște roboți telefonici.

În 2013, a apărut o continuare – “Birdemic 2: The Resurrection” – care e mai bună, în sensul de mai proastă: conține și scene sexy :) .

Cele mai proaste 10 filme din istorie (partea I)

Există pelicule atât de slabe, încât devin aproape perfecte în lipsa lor de valoare. Am coborât în ”infernul” cinematografiei, de unde am scos la lumină câteva rateuri majore. Partea a doua a textului e aici.

10. „Highlander 2: The Quickening” – 1991

Cei trecuți de 40 de ani își amintesc: Ramirez (Sean Connery) murise la sfârșitul primei părți, care a avut mare succes, dar actorului principal Christopher Lambert îi era atât de drag scoțianul, încât a pus „învierea” lui Ramirez  drept condiție pentru participarea sa la urmare. A fost doar primul „ce naiba?” din lungul șir pe care „The Quickening” avea să-l genereze: protagoniștii sunt pe o altă planetă, părți din intrigă nu se potrivesc între ele, nemuritori ce se învie unii pe alții doar strigându-și numele, dueluri cu săbii pe skateboard-uri zburătoare.  Continue reading

Cum a fost dat De Niro la schimb pentru Pacino

alandbobby

Pacino și De Niro pe platoul de filmare de la „The Godfather, Part II”.

Suntem în 1971, în timpul filmărilor pentru „The Godfather”. Robert De Niro participase fără succes la audiții, pentru trei roluri din film: Michael și Santino Corleone (fiii Nașului) și Carlo (ginerele). În final, a trebuit să se mulțumească însă cu un rol mic, cel al lui Paulie Gatto, șoferul trădător al Nașului (ca fapt interesant, pentru acest rol a dat probe și Sylvester Stallone).

Nici pentru Al Pacino lucrurile nu mergeau prea bine. Până în acel moment, Al jucase în doar două filme și avusese un rol important numai în „The Panic in Needle Park” (1971), totuși regizorul Francis Ford Coppola îl dorea foarte mult pentru rolul lui Michael Corleone. Șefii studiourilor Paramount nu acceptau să distribuie într-un rol de asemenea importanță un actor practic necunoscut.  Continue reading

Cei din linia a doua

Competiția actorilor din rolurile secundare de la Premiile Oscar e mai interesantă decât cea a interpreților principali.

Ce s-a întâmplat anul acesta cu „masculii alfa” ai marelui ecran? Urmărindu-l pe Bryan Cranston în „Trumbo”, îl vezi, din păcate, prea mult pe Walter White din „Breaking Bad”. Matt Damon, în „The Martian”, e miezul banal al unui film mai plat ca o cămașă proaspăt călcată. Michael Fassbender, care a jucat strălucit în „Shame” (2011), se risipește într-o odă dedicată lui Steve Jobs.  La această categorie va fi probabil o luptă între Leonardo „The Revenant” DiCaprio și Eddie „Cute Face” Redmayne, adică între două ipostaze opuse ale masculinității.  Continue reading

De ce n-a fost nominalizat „The Hateful Eight”?

hatefulDouă filme realizate de doi mari regizori, Iñarritu și Tarantino, apărute cam în aceeași perioadă, au creat zarvă pe Internet, au dat naștere la parodii și omagii. „The Revenant” și „The Hateful Eight” au chiar câteva elemente comune. Secolul XIX al Vestului american le conține în timp și spațiu. Ambele au scene foarte violente. Actorii sunt mari profesioniști conduși cu mână sigură de maeștri. Imaginea, unghiurile de filmare sunt originale și superbe: Iñarritu filmează lupte la sol și răsucește camera spre vârful copacilor cu o eleganță moștenită, parcă, de la Kurosawa; Tarantino găsește unghiul și ritmul potrivit ca să filmeze o discuție lungă în interiorul unei diligențe, așa cum Ettore Scola rotea camera minute întregi în jurul meselor dintr-un restaurant.  Continue reading