“În fotbalul actual nu mai există echipe mici”. Ați auzit deseori această butadă, prin care vorbitorul își propune, de obicei, să scuze în avans o contraperformanță.
Este, de pildă, Ungaria o echipă mică? Am considerat-o astfel, mai ales în ultimii ani. Am râs de izmenele cenușii ale bunicului Gabor Kiraly, de faptul că au doar trei fotbaliști buni în echipa națională, restul jaloane. Am greșit. Ungaria e o echipă care, la această competiție, și-a propus mai mult decât să nu se facă de râs. De fapt, ce obiectiv e acela să te duci la o competiție încercând să nu te faci de râs? E ca și cum la interviul de angajare ți-ai propune un singur lucru: să nu-ți torni cafeaua în cap. Continue reading
Valoarea unei echipe stă și în modul în care joacă când liderul ei este absent. Amintiți-vă de pildă, de România la primul meci de la Cupa Mondială din 1990: am jucat fără Hagi cu URSS-ul lui Zavarov, Protasov și Dasaev și a fost un meci perfect. Din momentul în care a înscris Lăcătuș, nicio secundă victoria României n-a fost în pericol.
Știți senzația aceea când îți drămuiești banii și aștepți ziua de leafă ca pe-o gură de oxigen, apoi, când vin banii, descoperi că totul se duce pe plata datoriilor? Așa e naționala României: ca un salariu mic, ce nu-ți permite satisfacerea plăcerilor, ci numai a necesităților.
Anglia nu se va preda niciodată. Imperiul ei, peste care soarele obișnuia să nu apună, se va transforma în scorțișoară ori în frunze de ceai, dar ei vor rămâne la fel de încăpățânați în a considera fish&chips un fel sățios de mâncare.
Să recunoaștem: știam că vom pierde în ultimele minute. Nu ne trebuia un animal-profet precum caracatița Paul – să zicem boul Vasile – pentru a simți asta. Se citea în vocea comentatorilor, în ochii și vocile oricăror doi români care au văzut meciul împreună. Frica de victorie e sora noastră bună.