Ar fi bine ca ultimul imn al echipei naționale, cu tot cu videoclipul aferent, chiar să fie ultimul.
După încercarea jalnică făcută cu Iris și ospitalierul refren „pe ei, pe ei, pe mama lor!”, am sperat că nu va mai exista vreodată un imn dedicat echipei naționale de fotbal. Oricum, încercarea de a-i însufleți pe fotbaliștii români seamănă mai degrabă cu o ședință de spiritism desfășurată pe muzică proastă. Ultima producție video din campania „Eu sunt doișpe” reușește însă performanța de a fi mai slabă chiar și decât jocul prestat în general de națională. Continue reading
A spus-o Ion Iliescu, autor de mineriade și de jumătăți de adevăruri, în timpul liber președinte de țară, întrebat fiind când vor afla românii adevărul despre revoluția din 1989: „Ehe, americanii n-au aflat nici până astăzi cine l-a omorât pe Kennedy. Și doar sunt americani”.
Ce se întâmplă când, la un concert, auzi primele acorduri ale unei melodii cunoscute? Începi să chiui. E ceva pavlovian: chestiunile familiare stârnesc astfel de reacții. Nu e însă numai bucurie, ci și un semnal transmis celor din jur, că tu știi acea melodie, deci ești mai experimentat decât ei. Amuzant e însă că și ceilalți o recunosc – nici nu e greu: de obicei, e hitul formației – și totul se transformă într-un urlet general de satisfacție. 
Ați auzit, probabil: de curând am devenit țara care a dăruit culturii universale cel mai mare mic din lume, unul de 20 de metri.
Dacă citești acest articol, ești un om norocos. Nu pentru că e un articol extraordinar, ci pentru că te afli în viață, ceea ce, pentru un român, este deja o realizare extraordinară.
Doi indivizi sunt bătuți de alți doi indivizi într-un tramvai. După mine, nu asta e știrea. E un incident regretabil, neplăcut și care trebuia evitat, dar unul care, din păcate, se întâmplă în lume la fiecare picosecundă.