in Shots

Kitsch cu de toate

Ar fi bine ca ultimul imn al echipei naționale, cu tot cu videoclipul aferent, chiar să fie ultimul.

După încercarea jalnică făcută cu Iris și ospitalierul refren „pe ei, pe ei, pe mama lor!”, am sperat că nu va mai exista vreodată un imn dedicat echipei naționale de fotbal. Oricum, încercarea de a-i însufleți pe fotbaliștii români seamănă mai degrabă cu o ședință de spiritism desfășurată pe muzică proastă. Ultima producție video din campania „Eu sunt doișpe” reușește însă performanța de a fi mai slabă chiar și decât jocul prestat în general de națională. 

În producțiile video, există o regulă de aur: nu te zgârci la bani! Orice „economie” făcută în studio se simte înmiit pe sticlă. Or, am văzut nunți și botezuri mai bine filmate decât acest videoclip. Totul e tras strâns, ca la mitingurile la care nu vrei să se vadă că au fost doar 15 participanți. Din același motiv, al sărăciei, reapar în forță efecte video din emisiunile lui Petre Magdin; de altfel, te aștepți ca respectivul să sară în fața camerei, cu degetele încârligate în semnul cornițelor diavolești.
Scenariul, dacă există, e și mai sărăcăcios, în aceeași filosofie a șaormei: „pune de toate, ca să pară bun!”. Ai senzația că participanții tocmai s-au oprit din dansul pinguinului pentru ca fiecare să-și cânte versul căzut la tragerea la sorți. Decât să-i drapezi în culorile naționale, ca un semn banal al apartenenței comune, mai bine compui o poveste care să-i aducă împreună.

Dar ce primim din partea FRF? Sub un fel de OZN aflat pe tavanul unei discoteci, apare Gheorghe Zamfir, plutind ca aburul greu deasupra oalelor de sarmale, asemenea unui Conte Dracula al naiului. Se aud voci care nu se potrernie1ivesc genului, precum Miță de la Bere Gratis și Mărgineanu, de ți se face dor până și de trupa Taxi. Revine eterna Loredana Groza, această Irina Nistor a muzicii foarte ușoare românești, care deja seamănă cu puiul gigantic cu care se luptă Peter Griffin în „Family Guy” (foto). În ghiveciul patriotic lipsit de gust stau alături Nicolae Furdui Iancu, în costum popular, și o cântăcioasă de plastic, Ruby, care parcă se săpunește sub duș în timp ce cântă.

Singurii simpatici sunt Balint și Stelică: ei sunt chiar la locul lor. Din păcate, lipsesc Ștefan Hrușcă, Bălănel și Miaunel, Mihai Stoichiță, care s-ar fi potrivit mai bine producției kitsch cu de toate. Putea fi contactat și Marian Nistor. Această realizare ne amintește că România este o țară fără vedete, doar cu niște oameni ceva mai cunoscuți inventați de micul ecran, după cum este și o țară lipsită în prezent de fotbaliști. Dar profesioniști în producție video totuși existau, mai ales la respectiva televiziune producătoare. Ce s-o fi întâmplat cu ei?

Videoclipul e atât de straniu, încât un singur lucru se mai poate face cu el: îl lungim un pic, îi adăugăm ceva conflict între generații din vremea lui Ceaușescu, discuții despre natura omului și câteva înjurături, apoi îl trimitem la Cannes să câștige toate premiile.

Notă: și acest imn, de asemenea sponsorizat de o terță parte, este jalnic. Versurile sunt pe măsură. 

 

Write a Comment

Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.