
Un singur selecționer ne mai poate califica
Am înțeles, în sfârșit, strategia FRF și pe cea a selecționerului: stârnirea milei mondiale. Trebuie să recunosc, sunt șanse bune să funcționeze. De piatră să fii și te înmoi când îi vezi pe tricolori bulucindu-se ca puii de găină după același grăunte. Poate că o selecționată bună de pe mapamond va adopta naționala noastră, așa cum se înfrățesc orașe din toată lumea sau cum se fac campanii cu “Salvați …!”. Să-i mai dea asistență, să ofere spre naturalizare vreun fotbalist de pe la ei care n-are loc nici în cel de-al patrulea lot. Poate-i înfiază vreo mămică, văzându-le giumbușlucurile de copii ce de-abia învață să meargă.
În spatele figurii veșnic surprinse a lui Moș Daum, de factor poștal elvețian care a uitat că s-a pensionat și-și livrează singur un talon generos, se află acest plan extraordinar, de smulgere a lacrimilor și a zâmbetelor duioase. Pe teren, am mai spus-o, domnul Daum a reușit o mare performanță: a făcut ca naționala noastră să joace prost foarte bine. Am devenit niște profesioniști ai picotelii, niște eroi ai alunecării pe coajă de banană.
După mulți ani de căutări și de antrenamente, jucătorii noștri au atins un soi de polivalență în lipsa de valoare: oriunde i-ai pune pe teren, ciugulesc la fel gazonul. Acum zece ani, îi mai știai care erau, acum, față de generația lui Mutu, nici măcar nu-i mai recunoști lesne în planul general de la TV. Aceeași statură, același dribling, aceleași preluări XXL, apoi fuga șchioapă după recuperare.
Dacă există o marcă a acestui fotbal, este că avem mereu doi închizători și cinci fundași, plus două ajutoare de fundași. Să se acopere, să se ajute, să se dubleze la greșeală, să se tripleze la bâlbâială. Pe undeva, e bine: se mai cunosc între ei, își mai dau câte un like la lufturi. E un fel de C.A.R. al fotbalului sau proiecția drobului de sare: dacă pică o centrare? În caz că n-o iei tu, o prind eu, iar dacă nu, e Dorel în spate care o poate respinge în corner și am scăpat.
Deja nu ne mai apărăm de adversari, ci de entorsele posibile în încercarea de-a dribla. Pe fotbalistul român de națională parcă îl cuprinde spaima când vede poarta adversă mai aproape decât pe cea proprie și trebuie să fugă rapid îndărăt.
Singura dată când această înduioșătoare activitate începe să semene a fotbal ofensiv este când băieții, conduși detașat, decid că trebuie să iasă din carapace, ca broaștele țestoase. La 0-3 cu Polonia, în repriza a doua s-au dezlănțuit, am avut – o, Doamne!, trei cornere – și am înscris întâia oară în opt luni, un gol, printr-un șut deviat cu spinarea.
Dacă nici asta nu vă rupe sufletele de milă, atunci așteptați următorul meci al echipei naționale. Vom ajunge să ne închirieze echipe ceva mai bune, să jucăm în deschidere, pentru ca publicul lor să vadă că se poate mai rău.
Well done!!
Excelent spus! Ca de obicei…
Nici nu-ți imaginezi cât de mult imi doresc să te contrazic, cu argumente beton…
Trist….dar ADEVARAT!!!
Nea’Ovidiu ar fi fost mandru.
GENIAL. Am râs cu lacrimi. Aş avea de adăugat următorul aspect: În curând vom reuşi performanţa de a NU ne califica nici măcar la Campionatul European, unde doar ultimul loc din grupa preliminară va rata participarea. Şi vom ajunge probabil în ultima grupă valorică, alături de Gibraltar, Malta, Andora, San Marino, Kossovo, Liechtenstein şi Insulele Feroe. Consider că şi acum, în momentul de faţă, dacă jucăm cu oricare din aceste echipe, nu avem garanţia că vom câştiga partida fără emoţii.
O sa jucam in deschidere..:))))))) genial. Propun o selectionata cu jucatori de minifotbal…macar baietii stiu sa faca o preluare sau un dribling.
Nea e fericit. E timpul piturcului!
Ceva despre victoria cu Chile?!? nimic, nimic? strica cumva teza expusa in acest articol?
Aaa, da, aia au jucat in zece timp de vreo ora …