Mulțumim


Asta voiam: o echipă națională care să nu ne lase să-i vedem meciurile pe scaun. Să avem din nou inimile în gât și ochii măriți de emoție.

Da, s-a văzut diferența de valoare între olandezi și români. Au fost clar mai buni. Nici nu avea cum fi altfel, mai ales că au jucat de departe cel mai bun meci al lor de la acest campionat. Da, au fost multe momente în care ne-am apărat, ne-au dominat, am primit goluri, am greșit. Continue reading

România e

Iată cum se strânge neamul cel mai fărâmițat din lume, oameni care-și rup spatele 14 ore pe zi construind case prin Graz, tencuind pereți în Verona, montând acoperișuri la Lyon, parchet în Watford și gresie în Granada, culegând toate căpșunele, castraveții sau măslinele de pe lume, îngrijind bătrânii altora, pentru ridica apoi în satele din care au plecat case cu câte 10 camere prin care colindă tăcerea.

Oameni ducând cu ei traumele emigrării, copiii lăsați în urmă, pe care-i văd doar de patru-cinci ori pe an, oameni tastând la telefoane cu degete roșii de clor, roase de mistrie sau păstrând amprenta volanului, pentru a auzi vocea din ce în ce mai slabă a unui părinte, oameni adormind pătați de var ziua în amiaza mare pe câte-un scaun de metrou.

În Italia, în Scoția, Portugalia, Canada sau Costa Rica, în Malaezia sau Africa de Sud. Suntem peste tot, melancolici și cu gura mare. Străbați un deșert prin America Latină, mergi ore în șir cu mașina, apoi intri în prima cârciumă și acolo, stând puțin într-o rână, e un român care vorbește tare la telefon. Zici: „Bună ziua. De unde sunteți?” și în zece minute vorbiți de parcă vă știți de când lumea. Doar pentru că el ține minte, așa cum ții și tu minte, cum miros șinele de tren în gările din România, primul gol al lui Hagi la națională sau ce gust avea cândva berea Azuga.

Pe stadioanele din Germania, pe terasele unde se văd meciurile naționalei, nu suntem pesediști sau auriști, steliști sau fecesebiști, proamericani sau proruși, maneliști sau rockeri, mitici sau ardeleni, redevenim pur și simplu români. Suntem o țară de plecați care se întoarce, fie și pentru doar 90 de minute, acasă.

E o performanță pe care o reușește doar sportul, aceea de a ne aduce împreună de pe unde ne-am risipit fiecare. Fotbalul împrăștie stinghereala pe care o ascundem în general prin glume, căci preferăm să ne răstim unii la alții ca să nu ne spunem câtă nevoie avem, fiecare, de ceilalți români.

Nu atât mingea aia care se rostogolește e ceea ce ne cheamă alături, cât sentimentul că nu ne-am pierdut definitiv prin lume, că mai există un loc unde să ne întoarcem, de-aia oftăm sau plângem ca niște cretini când auzim o melodie românească. Mingea aceea e doar simbolul unui proiect comun în care încă mai credem, iar cei 11 băieți care-o împing înainte sunt un mic popor, ai cărui cetățeni pot în continuare să câștige sau să piardă împreună.

Stadionul acela galben e masa unde ne mai punem toți să bem o țuică, să ne bucurăm sau să suferim împreună.

Hai România! Jucați fotbal pentru noi!

Cât de jos suntem dispuși să coborâm pentru a ne vedea cât mai sus?

Cum scăpăm de rușinea naționalei de fotbal?

Ce faci când te bate la scor de neprezentare naționala unei țări cu un sfert din populația Bucureștiului? Putem râde și glumi, putem schimba un antrenor cu un altul, dar lucrurile nu se vor rezolva.

Trebuie făcut altceva. Chiar vorbesc serios, nu e o propunere în glumă.

Ar trebui să jucăm meciurile oficiale cu fotbaliștii din Generația de Aur. Fără strop de exagerare, ar fi mai buni decât actualii tricolori. I-am tot văzând jucând, ba la Gala Mutu, ba în alte partide. Se antrenează două-trei luni și fac față. Belodedici zici că are 32 de ani, Ioan Sabău vreo 37. Magia lui Hagi nu s-a risipit, “vede” aceleași pase și, din 3-4 lovituri libere, sigur dă un gol. Mai prinde Dorinel un șut, mai sare la cap Gică Popescu, îi mai “subordonează” Ilie.

N-or alerga ca pe vremuri, s-au mai dus, din păcate, dintre ei, dar n-ar pierde niciodată cu 3-0 cu Muntenegru.

Niciodată!

Dar argumentul principal este că ne-am simți toți bine. Fotbalul ne-ar face din nou plăcere, iar senzația asta ne lipsește mai mult ca o victorie.

În al doilea rând, gândiți-vă ce efect pe plan mondial ar fi când ar intra Hagi & Co pe teren în meci oficial. Am deveni prima știre în toată lumea.

“Nu sunt băieții ăia de acum 25 de ani? Incredibil! Ce tari sunt românii ăștia, de-și permit să vină cu old boys la competiții?! Dacă ăștia bătrâni sunt așa de buni, vă dați seama ce tari sunt ăia tineri?”

Între noi fie vorba, tocmai asta am vrea să nu se vadă.

Am merge în formula asta vreo 3-4 ani, până s-ar mai “coace” niște fotbaliști tineri, cât să nu se rătăcească ca puii de găină prin iarbă, apoi am reveni la normal.

Gândiți-vă la chestia asta!

Hai cu naționala la Eurovision!

Eurovision scene

Iată o soluție pentru toate problemele noastre naționale majore: participăm cu naționala de fotbal la Eurovision și, în contrapartidă, la competițiile de fotbal trimitem pe absolut oricine. Poate fi corul fetelor de la Căpâlna. Pot fi concurenții de la Survivor.  Poate fi Marian Nistor cu doamna lui, mai ales că se îmbracă la fel. Continue reading

Antrenorii de “cum să te ferești de fotbal”

Nu știu voi, dar eu m-am săturat de fotbalul ăsta viu ca remaiatul ciorapilor, în care echipa României dă senzația mereu că clocește un ou pe care până la urmă îl sparge.

Aseară, cu băieții aceia dintre fiorduri pe care i-ar fi bătut și echipa fetelor din orice Megaimage, a fost o repriză de “Frica păzește pepenii” și una în care am jucat pe bune, dar în care, evident, am fost egalați pentru că suntem fraieri.

Vreți să vă spun ceva? Prefer de o mie de ori repriza a doua: măcar a fost fotbal, nu “Te pui cu blondele?”

Continue reading