Româniada

Putem trage pe oricine de glezne. Exercițiul de la paralele al Nadiei din 1976 rămâne însă inatacabil.

Sunt 40 de ani de la exercițiul Nadiei la paralele de la Montreal. Este prilejul perfect pentru a cugeta la cum am transformat, în mai puțin de jumătate de secol, perfecțiunea în tragicomedie și sportul în formă fără fond. Pentru nostalgicii care gândesc că meritul pentru performanțele sportive era al sistemului comunist, să nu uite totuși cum a trebuit să plece “zeița de la Montreal” din țară, fugind ca un sclav de pe plantație prin pădurile Banatului. 

Nimic mai românesc decât această chestiune a purtătorului de drapel! Chestiunea fierbinte nu este cine merită să-l poarte, cât ce mai înseamnă astăzi acel steag. Dumnezeu să le dea sănătate Nadiei, Cătălinei, Cristinei și Simonei! S-ar putea să avem nevoie de ele și peste patru și peste opt ani, ba chiar și la edițiile hibernale ne-ar prinde bine ca purtătoare de drapel, cu niște patine în picioare. Bine ar fi, la următoarele Jocuri Olimpice, să avem în spatele cărui campion să ne încolonăm pentru a-l denigra pe celălalt. Aceasta e mica noastră Olimpiadă de fiecare zi, neglijarea bârnei din propriul ochi și concentrarea asupra paiului din vecini. Nu există calificări, e turneu open, la care participă cu bucurie oricine.

Iată, de pildă, cazul noului selecționer al echipei naționale de fotbal. Omul parcă a venit aici ca mai întâi să i se caute căderile și slăbiciunile, după care a intrat în moara creatorilor de conținut. „Ce-i transmite X lui Daum” „Y se ia de Daum după ce acesta a ironizat Steaua” „Daum l-a căutat pe Reghecampf, antrenorul Stelei l-a evitat”. Personal, îmi pare că am vrea nu să-l naturalizăm, ci să-l naționalizăm de-a dreptul, să fie al tuturor și-al nimănui, un fel de „Nea Daum”, cumnatul fictiv al tuturor ziariștilor și ținta bătăii pe umăr a fiecărui microbist.

Organizăm doar mici războaie între vecini, cu miza primirii unei hălci de sărăcie cât mai mari. Atât de multe tumulturi ne consumă vlaga, încât nu mai vedem sportul în sine, că steagul acela despre care se îngrijorează toată lumea este, de la Revoluție încoace, numai găuri.

De aceea, închei cu rândurile domnului Ioan Chirilă, despre exercițiul Nadiei Comăneci de la Montreal. „Nadia s-a pregătit de atac. Pare încruntată. Şi-a ţuguiat buzele. (Un copil îmbufnat.) Atacul se produce pe neaşteptate. Bara, curăţată tot de Mariana, tresaltă. I se aud încheieturile. Duelul e aprig. Paralele nu vor să cedeze. Un ochi atent le-ar putea surprinde vibraţiile aspre. Nadia ajunge în vârf. Echilibru perfect. Coboară rapid, într-o volută, evitând şocul cu paralele, care par să pândească cea mai mică deviere, pentru a frânge elanul cutezătoarei. Părul fetei arde vâlvătăi, scăpat din strânsoarea codiţei de cal. (…).Zbor final! Stop!! Urale!!! Nadia e înfierbântată de efort. Pentru ultima oară în această seară obrajii ei sunt rumeni. Toate camerele TV o fixează. (…) Ultimul lucru pe care l-am văzut clar a fost apariţia notei pe tabela electronică, adică acel 1.00 – din lipsă de prevedere – care a făcut înconjurul lumii, exprimând, parcă, revolta omului împotriva tehnicii atotstăpânitoare. Apoi totul s-a transformat într-un tumult”.