O întâmplare din presă

V-am povestit mai demult câteva dintre farsele pe care le-am făcut (AICI și AICI). Vă mai istorisesc una, tot din anii de presă, la care însă am fost doar martor.

S-a întâmplat prin 1996, la Sportul românesc. Lucram la secția de „Fotbal internațional”. Era o după-amiază caldă, terminaserăm treaba, așteptam să plecăm acasă. Eram vreo cinci prin departament, stăteam la palavre și țigări (da, se fuma înăuntru pe-atunci), când s-a deschis ușa dinspre secția de „Sporturi” și-a apărut un cap.

– Băieți, spuneți-mi un ziar german!

– Ce?! …

– Spuneți-mi repede numele unui ziar german!

– Bild…

– Prea cunoscut. Altul!

– Frankfurter Allgemeine Zeitung.

– Altul!

La care șeful de-atunci al secției, un tip foarte hâtru, a zis exasperat:

– Ei, atunci Völkischer Beobachter.

– Perfect. Cum se scrie?, a insistat omul.

– Cu umlaut pe primul o.

– Mulțumesc, a spus omul și-a închis ușa.

Acum, puțină istorie. Pentru cei care nu știu, Völkischer Beobachter a fost cam un sfert de secol oficiosul partidului nazist.

Mă rog, noi am uitat întâmplarea. Peste vreo săptămână, circ maxim la ziar: venise un fax de la organizatorii unei competiții. Nu mai țin minte ce era, campionat european de atletism sau de gimnastică, dar parcă avea loc undeva în Marea Britanie.

Ce se întâmplase? Respectivul făcuse o cerere de acreditare la acea competiție, dar, din nu știu ce motiv, nu voise să trimită cererea ca din partea Sportului românesc, ci dorea să se recomande ca fiind jurnalist la un ziar german, însă nu unul foarte cunoscut, să nu facă valuri.

Din fericire, organizatorii au avut suficient umor încât să-i răspundă la modul următor:

„Dragă domnule …, ne bucură interesul pe care-l acordați competiției noastre. Nu putem totuși să vă acredităm, din două motive: 1. Ziarul la care susțineți că lucrați nu mai există de mai bine de jumătate de secol; 2. Chiar dacă ar mai exista, ne îndoim că am acredita o astfel de publicație.”

Scurt, elegant și cu umor:) Na, englezi!