Camino. Prima zi

2015-05-29-12-bunCamino de Santiago este un pelerinaj care se desfășoară în Spania. Are mai multe rute posibile, toate terminându-se în orașul Santiago de Compostela. După ce, în 2013, am fost pe El Camino del Norteanul acesta a venit rândul unei rute mai dure, aparținând Via de la Plata, care unește Sevilla de Santiago.

Păi, ne-am pus rucsacurile în spate și-am plecat. Prima zi, din Salamanca spre El Cubo de Tierra del Vino.

După cinci kilometri, evident, ne-am rătăcit: săgețile spuneau una, ghidul alta. Am „câștigat” șapte kilometri în plus la o etapă de 35 de kilometri. Deja se făcuse cald ca naiba. Cum am ieșit dintr-un sat, am ajuns în mijlocul unui lan, la o răspântie fără marcaje. „La orizont, se văd turlele bisericii Santa Maria” scria în ghid. La orizont se vedea doar orizontul.

Continue reading

Păsări călătoare

Nicio clădire nu e atât de impersonală ca un aeroport, purgatoriul terestru, locul în care ajungi doar pentru a-l părăsi. Acum câteva nopţi, aterizând la ora două pe Aeroportul Barajas din Madrid, am văzut şi faţa cealaltă a tumultului.

La aceste ore, viaţa e pusă pe aşteptare şi aeroportul devine o vitrină imensă în care e expusă inocenţa plină de fragilitate a trupurilor adormite şi odihna celor neobosiţi. Rămân doar călătorii pentru care taxiul e un lux, care au venit cu ultimul metrou sau care îl aşteaptă pe primul, clienţi ai unui hotel fără nicio stea, aflaţi mereu între două zboruri, ca nişte păsări ce poposesc din când în când pe-o ramură.

O fată de 25 de ani venise singură din Mexic pentru a vedea Toledo, după care urma să plece spre Barcelona, apoi cine ştie?, poate Atena, poate Veneţia?  Un tată arab dormea pe o pătură înconjurat de trupurile micuţe ale copiilor săi. Doi puştani asiatici sporovăiau lungiţi pe benzile unde se cântăresc, iar micile afişaje de cuarţ înregistrau, cu fiecare vorbă sau mişcare, subtile variaţii de greutate. O puştoaică blondă din Danemarca le trimitea un mail părinţilor în timp ce asculta muzică în căşti. Răspunsul îngrijorat al celor de acasă a venit în câteva secunde, un sunet slab i-a trădat apariţia, dar fata deja aţipise aplecată uşor în lateral, cu tâmpla sprijinită de rama unei reclame din care un fotomodel îi promitea tinereţea veşnică cu ajutorul unei creme de faţă. De pe plăcile reci visele decolau fără permisiunea turnului de control, se roteau printre automatele de cola şi cărucioarele de bagaje abandonate, călătorind purtate de curent pe lungile coridoare ce leagă terminalele între ele.

Banii se fabrică la Rezerva Federală, bursele prezintă degerături şi e aşteptat declicul care să pună din nou în mişcare fluidele vitale ce ne leagă de perfuzie, dar tinerii se mişcă febrili şi nepăsători prin această lume amorfă şi îngrijorată, aşa cum sângele continuă să circule neştiut prin corp şi când acesta doarme.

Am văzut, cândva, un beduin aproape orb care nu-şi mai ştia nici numărul anilor, nici pe cel al odraslelor, dar care cunoştea deşertul ca pe propria palmă. Avea doar o bocceluţă şi un ibric în care, seara, îşi făcea ceai, şi mereu un drum în faţă. Asemenea lui, aceşti tineri îşi scrijelesc singuri în palmă linia vieţii. Sunt ambasadori ai unor ţări purtate în rucsac, oameni pentru care orizontul nu e o graniţă, ci un magnet, şi e încă foarte departe ziua în care mulţi dintre ei vor fi înghiţiţi de îmbrăţişarea moale a fotoliilor de la business class.