Camino de Santiago este un pelerinaj care se desfășoară în Spania. Are mai multe rute posibile, toate terminându-se în orașul Santiago de Compostela. După ce, în 2013, am fost pe El Camino del Norte, anul acesta a venit rândul unei rute mai dure, aparținând Via de la Plata, care unește Sevilla de Santiago.
Păi, ne-am pus rucsacurile în spate și-am plecat. Prima zi, din Salamanca spre El Cubo de Tierra del Vino.
După cinci kilometri, evident, ne-am rătăcit: săgețile spuneau una, ghidul alta. Am „câștigat” șapte kilometri în plus la o etapă de 35 de kilometri. Deja se făcuse cald ca naiba. Cum am ieșit dintr-un sat, am ajuns în mijlocul unui lan, la o răspântie fără marcaje. „La orizont, se văd turlele bisericii Santa Maria” scria în ghid. La orizont se vedea doar orizontul.
Doi francezi ne-au depășit și ne-am luat după ei. Peste vreo oră, s-au oprit într-un sat. Timp de vreo șase ore, am mers pe o cărare paralelă cu autostrada. Nicio casă. Am întâlnit doar un marcaj, sub un viaduct. Spre stânga „Mai scurt, fără apă”, spre dreapta „Mai lung, cu apă”. Aveam apă. Am luat-o la stânga. După alte trei ore, nu mai aveam apă. La orizont, se vedeau câteva case, un teren de fotbal cu gazon artificial. Ne-am apropiat: erau case de vacanță, cu un teren mic de fotbal și o piscină goală. Știți ce înseamnă pustiul deplin? Acela în care sunt case pustii. Nu doar că nu era nicio ființă acolo, în afara muștelor, ci că până și furtunul cu care se stropea grădina era crăpat de uscăciune.
Ne-am gândit să intrăm pe autostradă și să facem autostopul până la cea mai apropiată localitate. Imposibil. În primul rând, autostrada era mărginită de un gard înalt de plasă, în al doilea rând era riscant, în al treilea oricum nu ar fi oprit nimeni. Cam asta înseamnă să fii cu desăvârșire rătăcit și izolat în mijlocul civilizației. Erau zeci de oameni, la numai câțiva metri, dar de fapt erau la metri/secundă.
Apropo de șosele. Spaniolii or avea ei o rată a șomajului de peste 20 la sută, dar au și 16.583 de kilometri de autostrăzi. La acest capitol, sunt pe locul al cincilea în lume, după SUA, China, Rusia și Canada, și pe primul în Europa. Prin comparație, germanii au 12.917 kilometri. De multe ori, drumul local, șoseaua și autostrada merg în paralel. Vorba unui român cu care ne-am întâlnit : „Ăștia, dacă e o casă în vârful dealului, trag un drum până la ea”. A, încă ceva, majoritatea autostrăzilor sunt făcute cu fonduri UE.
Mulți spanioli chiar se plâng că, pe șoselele locale nu mai circulă un pui de mașinuță. În acel moment – doar în acela -, chiar le-am dat dreptate: am trecut printr-un pasaj pe sub autostradă și am intrat pe șoseaua locală. Timp de o oră, a trecut o singură mașină, care n-a oprit. Voiam să-l întrebăm unde suntem. Apoi, din față a apărut un ciclist. Omul zâmbea amuzat. „Cinco kilometros” a zis, până să-l întreb ceva. Era din respectiva localitate și ieșea zilnic cu bicicleta pe șosea. Poate că tot zilnic întâlnea drumeți rătăciți, cu priviri disperate.
A doua zi, de teamă să nu rătăcim drumul, am mers numai pe marginea autostrăzii spre Zamora, prin soare, vreo 35 de kilometri. În cea de-a treia zi, am luat autobuzul și am plecat spre Leon, de unde am început El Camino Frances. Ne era dor de oameni.