Aşteptându-l pe Messi

Dacă FRF ar organiza o căsătorie, mireasa nici n-ar mai trebui furată, căci mirele s-ar întâlni cu ea tocmai la Nunta de Aur. Dacă ar pregăti lansarea unei navete spaţiale, aceasta ar fi aşezată cu vârful în jos. Presupunând totuşi că situaţia s-ar remedia în timpul numărătorii inverse, imediat după aprinderea cu torţa a motoarelor, din mijlocul organizatorilor s-ar auzi un urlet: „Băăă, am uitat să le dăm băieţilor sacoşa cu sandvişuri!”.

Da, Naţional Arena este un important şi necesar pas înainte, ţinând cont că meciul lui Bute a fost organizat într-un borcan, iar concertele se ţin la Sala Palatului, unde basul vibrează ca bormaşina vecinului. Românii s-au săturat însă ca orice lucru firesc să le fie prezentat drept un cadou zvârlit din milă, purtând la vedere semnătura unui ctitor. De aceea, e bine ca şi primarul general, şi Mircea Sandu să ştie: de se vor tăia panglici, printre artificii şi urşi dansatori, de se vor recita poezii la centru, huiduielile încasate de Elena Udrea la Romexpo vor fi, prin comparaţie, un strănut.

Asta înseamnă organizarea făcută pe cel din urmă centimetru al ultimei sute de metri. Când s-a lansat fan clubul echipei naţionale (de fapt, un fel de „fun club”), conferinţa de presă a semănat cu o petrecere-surpriză pentru nepoţii lui Mircea Sandu, la care au fost aduşi „domnii de la Holograf şi domnii Răzvan şi Dani”. „Toate acuzaţiile care s-au adus şi se vor mai aduce vor trebui dovedite”, aşa stă scris în comunicatul prin care, culmea!, FRF îşi cere scuze publicului pentru proasta organizare. E de parcă naşul mare s-ar afla în proces cu invitaţii, prezentaţi ca nişte cârcotaşi profesionişti, cu plicuri prea subţiri. Or, lucrurile sunt simple, numai nepricepuţii le complică. Avem un stadion, unde omul vrea să stea alături de prieteni sau de rude. Pentru asta, nu e suficient să cumpere bilete, ci trebuie să dea mailuri, să se agite, să dovedească, să solicite, să precizeze. Se întâmplă de parcă FRF organizează o ediţie festivă a emisiunii „Surprize, surprize”, cu familii reunite în mod neaşteptat, în minutul 90+34. Spectatorii vor face valuri pe toată durata partidei, strigând însă nu „Hai România!”, ci „Violetooo, unde eşti?” sau „Gică, mă vezi prin binoclu?”.

Ce aşteaptă, de fapt, spectatorii? În principiu, să-l vadă pe Messi, fiind convinşi că pe Tănase vor mai avea ghinionul să-l urmărească. Or, taman asta e marea incertitudine printre atâtea false certitudini ale unui preşedinte depăşit. Dacă pe 10 august Lionel va fi absent, Mircea Sandu, în afara faptului că ar anunţa o economie de 200.000 euro, i-ar trage de urechi pe plătitori: „De ce n-aţi trimis mailuri în care să ne spuneţi că-l vreţi pe Messi?”.

Circul organizat pe banii noştri

FRF, ca stat în stat, e greu de controlat fiscal. Dar cluburile de fotbal?

Simptomul cel mai clar: orice ieşire a echipelor româneşti în Europa e tragică. Echipe de tradiţie fentează, sub diferite forme şi către diferiţi beneficiari, plăţile. În ultimele patru ediţii de campionat, clasamentul a fost stabilit la masa verde. Arbitrajele sunt la pământ şi buletinul medical ar putea continua la nesfârşit. Mai întunecat decât prezentul e doar viitorul.

Deocamdată, soluţia judecării cazurilor Timişoara şi Bistriţa de către TAS este perfectă pentru Sandu şi Dragomir, aceşti aşi ai amânărilor în propriul beneficiu. Ultimului i-a oferit şansa de a-şi juca rolul de apărător al echipelor incriminate, pentru a spune apoi: „Am încercat, dar nu s-a putut”. Lui Mircea Sandu i-a dat ocazia de a-şi reafirma puterea, spălându-se în acelaşi timp pe mâini. Spre deosebire însă de Naş, care e un iluzionist, Dragomir este un echilibrist. Puterea sa nu vine din sferele înalte, ci e condiţionată de capacitatea de a mulţumi o majoritate mereu volatilă, în care alianţele se fac şi se desfac iute. De aceea, armata de jurişti cu care se laudă veghează la aplicarea perfectă a unor legi vagi, proaste, incomplete.

Un manager bun ar fi sesizat că licitaţia de acum trei ani s-a sprijinit pe o bulă şi ar fi încercat să crească valoarea reală a produsului, care acum rezistă doar prin tragicele scălâmbăieli ale clovnilor. Dragomir mai are însă o problemă. Mare. Dacă Timişoara şi Craiova dispar din Liga 1, aproape un sfert dintre iubitorii de fotbal din România îşi vor diminua drastic interesul pentru competiţie. Astfel, orice manager de post TV interesat să cumpere restul pachetelor va aştepta să vadă mai întâi cât de vandabil e produsul. Fără o nouă bulă, defilarea gnomilor pe micile ecrane, unde îşi exhibă cocoaşele şi bubele, va deveni insuficientă pentru captivarea maselor.

Un lucru important a trecut însă neobservat în tămbălăul ultimelor zile: în CEx se votase ca datoriile cluburilor la stat să nu constituie un motiv pentru neacordarea licenţei. Dacă, în cazul FRF, un control în adevăratul sens al cuvântului e foarte dificil, cluburile româneşti trebuie să respecte legislaţia naţională. Minciuna dragomiriană – „Fotbalul e singurul lucru care mai merge în ţara asta” – se susţine doar graţie unei anomalii: instituţiile fiscale nu intervin şi nu sancţionează, din interese electorale. Într-o ţară în care omul de pe stradă e jupuit de toate pieile, cele mai multe cluburi au datorii imense neachitate. Dacă această minciună va fi girată în continuare de către guvernanţi, însănătoşirea fotbalului – şi, poate, chiar a statului – va fi imposibilă.

P.S. Prieteni, cartea “Câteva sfârşituri de lume” este în librării. Ea poate fi comandată, şi e valabil şi pentru cei din afara ţării, de AICI. Ea mai este disponibilă AICI, cu 35% reducere. Librarie.net livrează şi în afara ţării, cu plata prin carte de credit sau PayPal (detaliile aflându-se AICI). Cartea mai poate fi cumpărată de către cei aflaţi pe teritoriul ţării de AICI (cu 10% reducere), AICI (cu 10% reducere), AICI, AICI şi AICI.

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Delete Mircea Sandu!

Sub conducerea sa, vom ajunge nu în urna a şasea, ci în recycle bin.

După două decenii în care, la adăpostul Generaţiei de Aur, s-a odihnit neobosit, preşedintele FRF a început să caute soluţii, cu piept bombat şi voce răsunătoare. Caraghioslâcul absolut îl reprezintă scrisoarea adresată federaţiilor din Spania şi Olanda, prin care solicită specialişti în fotbalul juvenil. Or, a-i aduce de-abia acum e ca şi cum ai angaja guvernante la casa de corecţie sau paznici într-un magazin golit de hoţi. În plus, orice program antivirus rulat acum va anunţa instantaneu că primul troian cuibărit în sistem e însuşi preşedintele FRF.

Sub conducerea celui care astăzi tună şi fulgeră, fotbalul românesc a ajuns o glumă pe tot mapamondul. În America de Sud, singura şansă de a învinge pe cineva era să căutăm un trib amazonian pentru care atingerea obiectului sferic din piele aduce şapte ani de ghinion şi să-l iniţiem în tainele dansului ritualic în jurul propriului portar. Acolo, magul Zicu putea să fie uns cu ulei şi dat în grijă fecioarelor din trib, iar victoria nu ne-ar fi costat decât nişte mărgele şi ghiuluri.

În scurt timp, selecţionata noastră va fi ofertantă numai pentru inaugurări de showroom-uri auto, botezuri, evenimente caritabile, petreceri de pensionare în ţările avansate. „Domnule Svensson, pentru cei 47 de ani petrecuţi în cadrul firmei noastre, v-am pregătit un ceas, o stropitoare şi … o miuţă cu naţionala României!!!”. Metoda ar mai aduce un ban la buget, căci în curând doar concernele producătoare de medicamente ar mai putea fi interesate să sponsorizeze naţionala. Parcă văd reclama: „Echipa României, somniferul numărul 1 în lume. Nu provoacă dependenţă, nici efecte adverse, după cinci minute căscatul e garantat”.

Ultima găselniţă mirceasandiană pentru a crea iluzia seriozităţii şi a reconstrucţiei este obiectivul pe termen foarte lung. Hagi ar fi avut ca obiectiv calificarea la Euro 2016. De ce nu la Euro 2032? Am fi câştigat timp pentru organizarea de trialuri în maternităţi şi în băncile de spermă, în scopul identificării viitorilor titulari. Sau poate, cine ştie?, aşteptăm să se inventeze călătoria în timp, iar „Dom’ profesor” Mircea Rădulescu să fie trimis în 2072 să culeagă informaţii despre fotbalul din Faroe.

Obiectivul numărul 1 al fotbalului românesc e însă unul pe termen foarte scurt: organizarea unui meci de retragere pentru cuplul Mircea Sandu – Dumitru Dragomir. Ceilalţi farsori cocoţaţi în conducerile cluburilor măcar se falimentează singuri, cei doi o fac cu întreg fotbalul, folosind cu profesionalism acel amestec de nepricepere, dezinteres şi rea voinţă specific marilor distrugători.

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Cartea poate fi găsită în librăriile clasice sau în cele online, de pildă AICI (unde poate fi comandată prin poştă şi din afara României), AICI (cu 25% reducere), AICI (10% reducere) sau AICI (10% reducere).

Jurnal latinoamerican

„Decolăm. Încercând să ne arate driblingul la care lucrează de cinci ani, Surdu se rătăceşte prin avion. Noi, veteranii, punem pariuri care e Matei, care-i Antal şi care-i Ţucudean, apoi jucăm fazan pe antrenori. Când ajungem la S, după vreo treizeci de nume, nea Emil ne face semne disperate, dar nu-l băgăm în seamă, fiind convinşi că repetă câteva indicaţii de pe margine.

În sfârşit, aterizăm şi mai facem o dată cunoştinţă între noi. Genială ideea de a mări forţa grupului prin prinderea pe piept a unor etichete cu numele fiecăruia! Luăm însă din greşeală în autocar doi băieţi de la bagaje. Nea Fane Iovan a fost foarte supărat, mai ales că timp de o oră le-a explicat schemele sale şi era încântat că băieţii îl aprobau. Brazilia e cu şase ore în urmă şi diferenţa de fus orar ne-a zăpăcit, doar Tănase se simte perfect, zicând că a reintrat pe bioritmul lui obişnuit. Pentru a mai prinde curaj, ne găsim porecle braziliene: Giurginho, Orosinho, Zico, ceea ce iar aduce confuzie în cadrul lotului.

Vin veşti proaspete din ţară. Bölöni n-a răspuns la bipul primit de pe număr ascuns de la Mircea Sandu, deci nu e interesat de naţională. De-abia aşteptăm să ştim care va fi noul selecţioner, mai ales că nea Fane şi nea Emil se ceartă care să iasă la margine în timpul meciurilor, să gesticuleze şi să urle către jucători. Cum niciunul nu cedează, antrenamentul oficial seamănă cu un concert Paraziţii. Exersăm totuşi câteva scheme viclene: mişcarea mingii la lovitura indirectă, degajarea, autul cu elan. Ciprian insistă că trebuie să fim un grup unit, deci profităm de repetiţia formării zidului pentru a lega noi şi noi prietenii. Nea Emil şi nea Fane vor să procedeze ca în fotbalul american: unul să antreneze apărarea, celălalt atacul. Din păcate, amândoi aleg defensiva, ceea ce e bine doar pentru Ciprian, care primeşte mai multă libertate şi dreptul de a posta pe Facebook în timpul partidei.

La plimbarea prin oraş, oamenii se apropie, ne dau bani, ne consolează, ne roagă să-i fotografiem. Încingem un 5 contra 2 cu doi copii, dar nu reuşim să le luăm mingea, apoi o miuţă cu câţiva pensionari supraponderali, miza fiind ca învinşii să-i care pe învingători în cârcă până la bere. Doctorul e supărat: după meci, tot lotul acuză dureri de spate. În cantonament, noi, veteranii, ne distrăm cu vechiul nostru joc: cine găseşte cea mai bună metodă de a fenta convocarea. Câştig eu, cu ideea de a-mi trece în dosarul de contacte FRF numărul lui Răzvan.

Dragă jurnalule, te las acum, căci suntem în tunel şi se trag la sorţi cine va primi tricoul lui Ronaldo şi care sunt cei trei care-l vor ţine pe Robinho. Pe curând!”.

P.S. Prieteni, cartea „Câteva sfârşituri de lume” este în librării. Ea poate fi comandată, şi e valabil şi pentru cei din afara ţării, de AICI. Pentru cei din România este disponibilă AICI (cu 25% reducere), AICI (cu 20% reducere), AICI (cu 10% reducere), AICI, AICI şi AICI. Dacă primul tiraj – care a fost, din câte ştiu, de 1.500 de bucăţi – se va vinde, cu siguranţă se vor mai trage câteva mii. V-am spus, prindeţi-o că zboară!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Omul care n-a fost aici

Să-l condamnăm pe Chivu? Ar fi o nedreptate. În spatele acestei maladii de absenţe, retrageri, dezertări şi pitulări se află o veşnică şi prea puţin utilă prezenţă. Fotbaliştii şi antrenorii naţionalei, mai buni sau mai răi, au făcut ce-au putut. Au jucat, au îndurat glume şi huiduieli, au suferit la acestea, au fost schimbaţi ori s-au retras. Înainte însă de a-l judeca pe cei de pe punte, ar trebui să-l căutăm pe amiralul care stă ascuns în cabină.

Cu un conducător care se transformă periodic într-o abstracţie, o echipă naţională nu se poate, în timp, decât abstractiza. Or, Mircea Sandu este un preşedinte care şi-a asumat o singură misiune: de a fi reales de către cei pe care el i-a selectat în acest scop, al veşnicei reconfirmări. A fost omul potrivit doar să creeze senzaţia că se potriveşte unui loc pe care nu-l poate sfinţi. Aşa arată omnipotenţa celui nevrednic, nu face mare lucru într-un mod perfect. Mereu mi-a amintit de personajul lui Kevin Spacey din „Suspecţi de serviciu”: un om dirijând abil evenimentele din mijlocul lor, alunecând însă dibaci când treaba se împute, pentru a dispărea la momentul oportun.

Un conducător? Nu, un etern locţiitor, căci ajunge unde şi-a propus ţinându-i în loc pe ceilalţi. Gluma a devenit macabră atunci când toată suflarea fotbalistică a unui neam obsedat de ideea de a avea un compatriot în Olimp s-a bucurat la alegerea sa într-un comitet al puterii. Din acel moment, Naşul s-a înconjurat de un strat vâscos de mister, gros ca magiunul, din miezul căruia ne făcea cu ochiul: „Sunt aici şi fac multe pentru România, dar nu vă pot spune ce”. Adevărul e însă altul: echipa naţională a făcut mult mai mult pentru Mircea Sandu decât invers, fiind trambulina care, după ce l-a propulsat în sferele propuse, a rămas să vibreze inutilă peste băltoacă. Rolul şefului FRF nu era de a pune o pilă pentru fotbalul românesc la UEFA, ci de a construi, în 20 de ani, un fotbal care să nu aibă nevoie de pile.

Spre deosebire de cea a căpitanului din teren, scrisoarea deschisă a domnului Sandu adresată publicului român va rămâne mereu o foaie albă, iar dacă o va scrie vreodată, probabil va pune pe altcineva să o semneze. De aceea, aştept cu nerăbdare meciul său de retragere din sălile de şedinţe pe care le-a umplut exemplar. Mircea Sandu merită un stadion gol de recunoştinţă şi-l va avea, căci tribunele noii arene nu se vor umple prea curând la meciurile naţionalei, dacă vom mai strânge vreodată una.

P.S. Domnul Mircea Sandu îmi dedică un scurt drept la replică aici. Îi dau dreptate: pentru a-i egala performanţele manageriale, ar trebui ca timp de zece vieţi să nu scriu o literă. În rest, fără niciun strop de ironie, îi doresc Domniei Sale multă sănătate.

P.P.S. Dragi prieteni, sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, vă invit la lansarea cărţii mele, intitulată “Câteva sfârşituri de lume”. Festivitatea va avea loc la standul Editurii Humanitas de la Bookfest. Vă aştept!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu

Postul TV de pe lângă LPF

Un loc în care să se strângă zaţul fotbalului românesc? Glumiţi? E o idee minunată!

Oţelul este a treia campioană la rând, după CFR Cluj şi Unirea Urziceni, care nu e condusă de către oameni excesiv de guralivi. Să lăsăm, pentru moment, greşelile de arbitraj şi afacerile tenebroase de culise. De ce se întâmplă astfel? Una din explicaţii, deşi nu cea mai importantă, ar fi următoarea: principalul ţel al gălăgioşilor nu este performanţa, plasată cel mult în planul secundar, ci afirmarea propriei existenţe prin televizor. E ca şi cum, la Animal Planet, emisiunile ar fi despre puricii de pe spinarea leului.

În urma acestui rapt continuu, multe echipe se transformă nemeritat în nişte întreţinute de lux, iar palmaresul devine o condicuţă în care fiecare conducător îşi consemnează firavele spârcâieli. Ce este Universitatea Craiova pentru infimul ei patron? Cocă lipită de degete, din care poate face colaci de pomană prin orice subsol de clasament. Steaua? O stafie întinsă în faţa căminului aurit, ca un covor din blană de leopard. În Timişoara, spiritul echipei e ţinut pe umeri de către suporteri, dar lestul celui cocoţat apasă greu pe sufletul fiecărui iubitor de Poli. Şi tot aşa.

Un real progres pentru fotbalul românesc ar fi ca patronii, nu jucătorii, să fie cei împrumutaţi peste hotare. În afara ritualului de înfrăţire prin transfuzie, există multe lucruri pe care vechilii fotbalului românesc l-ar putea învăţa, de la conducerea lui Real Madrid, de exemplu. De fapt, cam totul. De aceea, ideea ca Liga Profesionistă de Fotbal să-şi întemeieze un post TV, iar acolo şi numai acolo să apară patronii echipelor, este o idee minunată. Ar fi un fel de o arcă a tuturor vieţuitoarelor fără pedigri fotbalistic, aruncate în largul grilei să-şi rezolve micile necesităţi, un circ care să reunească multe dintre ciudăţeniile lăsate de Dumnezeu în acest colţ de lume.

I-aş zice, în dulcele şi cursivul grai românesc şi cu acea originalitate specifică oamenilor luminaţi, LPFTV. Parcă aud clipurile de autopromovare: „La ora 09:00, Dumitru Dragomir se bărbiereşte pe obrazul drept. Urmăreşte-l doar laaa … lepefeteveeeeehhh! (cu pronunţia aceea de announcer, care geme către sfârşit, dându-ţi senzaţia că tocmai a fost lovit în bărbăţie). La 12:00, începe ceremonia servirii brânzei la Palat! Exclusiv laaa … lepefeteveeehh!”.

De aceea, lansez o idee pentru realizatorii de emisiuni cu tentă sportivă: poate încercaţi să-l prindeţi la telefon pe Lakshmi Mittal, preşedintele ArcelorMittal. Prefer să ascult robotul telefonic al secretarei domnului în cauză decât pe vorbăreţii autohtoni. Şi sunt sigur că ar spune lucruri mai interesante.

P.S. Dragi prieteni, sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, vă invit la lansarea cărţii mele, intitulată “Câteva sfârşituri de lume”. Festivitatea va avea loc la standul Editurii Humanitas de la Bookfest. Vă aştept!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu