Fănuş Neagu (1932 – 2011)

– Dar eu, domnule Pan Domniţa, eu vreau să ştiu cu cine am de-a face.

– Vrei cu-adevărat?

– Da.

– Sunt ultimul gnom al Brăilei. Sunt cel care creează mirajul şi-l înalţă. Sunt vocaţia unei primejdii. Nici o prudenţă nu-mi e străină. Ştiu nuanţa clipelor. Visul e un aliaj ciudat: ochi care se deschid proaspăt şi se contopesc cu partea revoltată din secundele reprimate. Noianul fricii uitate, adică secunda. Seducţia contopindu-se cu imaginea ei reflectată-ntr-un ospăţ pe gheaţă. Eram copil şi priveam lumea, în toate zilele, printr-un pahar verde; îţi dau prilejul şi dumitale, acum – priveşte-o printr-un pahar verde şi vei simţi copilăria revenind şi vei auzi mohorul sunând în stepă, ce desfătare! Ultimul dar pe care mă simt dator să ţi-l fac: e noapte, la ţărmul Mării e târziu, toţi dorm, iar în largul apelor pluteşte o pasăre de aur mică, nu răsfrângerea lunii într-un ghem de ierburi roşii, ci o pasăre adevărată, un boboc de gâscă migratoare. Pasărea pluteşte-n ape clătinate-n gândul lor, aerul luminează străveziu şi numai în sine, te ridici pe vârful picioarelor şi citeşti prin el timpul Mării. Mare citită prin aur, cu ochii îngustaţi de bucurie. Pândar într-un inel. Intuiţia. Ritmul clipelor. Eu vin din feerie. Uită-te bine, acum Lacul de cristal a coborât din Munţii Bătrâni şi se târăşte pe fundul Mării Negre spre cealaltă parte a lumii …

Fragment din „Albastru de ger”, parte a volumului „Povestiri din drumul Brăilei”, 1989.

Mâţamorfoza :)

Manule, fii pe fază, concurenţa nu doarme! Toarce.

Ernesto Sabato (1911 – 2011)

AICI E – spuse el.

Se simţea un miros puternic de iasomie. Grilajul era foarte vechi şi pe jumătate acoperit de glicină. Poarta ruginită se deschidea greu, scârţâind.

Băltoacele lăsate de ultima ploaie străluceau în noapte. Se vedea o cameră luminată, dar tăcerea dădea mai degrabă senzaţia de casă pustie. Trecură pe lângă o grădină părăginită, plină de buruieni, mergând pe o cărăruie de pe marginea unei galerii laterale, susţinută de stâlpi de fier. Casa era foarte veche, cu ferestrele dând spre galerie şi care încă mai păstrau zăbrelele de tip colonial; vechile dale erau în mod sigur de pe vremea aceea, pentru că le simţeai adâncite în pământ, tocite şi crăpate.

Se auzi un clarinet: o frază lipsită de structură muzicală, tânguitoare, dezarticulată şi obsesivă.

– Ce-i asta? – întrebă Martin.

– Unchiul Bebe – explică Alejandra -, nebunul.

„Despre eroi şi morminte”, 1961.

La mulţi ani, domnule M.H.S.!

Nu demult, Mircea Horia Simionescu a împlinit 83 de ani şi un prim volum de poezie, „Versete de unică folosinţă”, a apărut la Editura Bibliotheca din Târgovişte. Culese de-a lungul anilor la graniţa dintre somn şi trezie, aceste poeme ni-l dezvăluie pe autor, ca de obicei, acolo unde nu te aştepţi să fie. De data aceasta, îl aflăm în atelierul nocturn unde visul, folosindu-se de autor ca de o daltă, construieşte filigrane.

Subversiv până la os, smulgător de zâmbete fine, permanent ascuţitor de spirit, constructor al unei case cu propriile palme, grădinar de gânduri şi imaginaţie – fără de care, faptele noastre, ar fi, zice-se, doar flori de plastic -, domnul Mircea Horia Simionescu pare a fi unit, cu temei, toate cuvintele din limba română într-o maşinărie complexă, convingându-le să facă ceea ce ar trebui să facă îndeobşte cuvintele, când nu compun lozinci, reţete, instrucţiuni de folosire sau imnuri, adică să exprime şi să lase în urmă combustibilul întrebărilor.

„Prea mult joc”, s-a spus uneori despre stilul Domniei Sale. Oboseşte însă vreodată jocul? Întrebaţi orice copil şi va înălţa o privire mirată. Duce el undeva? E ca şi cum ai considera că o autostradă, având punct de plecare şi punct terminus, asigurând aşadar direcţii de mers şi confort al deplasării, ar conţine mai mult sens decât un câmp cu flori. Unde s-ar putea grăbi un cititor, când o carte nu este altceva decât un lung ocol? Unde duce acea dambiluşcă, jucărie atât de dragă scriitorului? Unii au spus că nicăieri, dar răspunsul potrivit, pe care orice „mirceahoriasimionist” îl poate da, ar fi că peste tot. „Mosorelul bătut cu biciul rămâne mereu în picioare, închipuind pe podea un soare învârtindu-se la infinit”.

La fel, am putea spune că impresioniştii au fost al naibii de imprecişi în detalii sau că cetăţile baroce puteau fi lesne înlocuite prin oraşe de carton. Muzeele sunt pline însă în continuare de tablouri tulburi, iar catedralele de detalii bogate şi clare, dar nimeni nu se plânge de dureri de cap sau de picioare în faţa lor.

De aceea, ca şi acest articol să aibă cât de cât un sens, vă invit să-i citiţi cărţile domnului Simionescu, un foarte mare scriitor român în viaţă. Cărţile Domniei Sale, mai ales cele patru din ciclul „Ingeniosul bine temperat”, reeditate nu de mult de editura Humanitas, nu doar că rezistă, ci, chestiune ciudată pentru lucruri aparent lipsite de viaţă, dospesc şi cresc continuu în cei care le deschid.