Delete Mircea Sandu!

Sub conducerea sa, vom ajunge nu în urna a şasea, ci în recycle bin.

După două decenii în care, la adăpostul Generaţiei de Aur, s-a odihnit neobosit, preşedintele FRF a început să caute soluţii, cu piept bombat şi voce răsunătoare. Caraghioslâcul absolut îl reprezintă scrisoarea adresată federaţiilor din Spania şi Olanda, prin care solicită specialişti în fotbalul juvenil. Or, a-i aduce de-abia acum e ca şi cum ai angaja guvernante la casa de corecţie sau paznici într-un magazin golit de hoţi. În plus, orice program antivirus rulat acum va anunţa instantaneu că primul troian cuibărit în sistem e însuşi preşedintele FRF.

Sub conducerea celui care astăzi tună şi fulgeră, fotbalul românesc a ajuns o glumă pe tot mapamondul. În America de Sud, singura şansă de a învinge pe cineva era să căutăm un trib amazonian pentru care atingerea obiectului sferic din piele aduce şapte ani de ghinion şi să-l iniţiem în tainele dansului ritualic în jurul propriului portar. Acolo,  magul Zicu putea să fie uns cu ulei şi dat în grijă fecioarelor din trib, iar victoria nu ne-ar fi costat decât nişte mărgele şi ghiuluri.

În scurt timp, selecţionata noastră va fi ofertantă numai pentru inaugurări de showroom-uri auto, botezuri, evenimente caritabile, petreceri de pensionare în ţările avansate. „Domnule Svensson, pentru cei 47 de ani petrecuţi în cadrul firmei noastre, v-am pregătit un ceas, o stropitoare şi … o miuţă cu naţionala României!!!”. Metoda ar mai aduce un ban la buget, căci în curând doar concernele producătoare de medicamente ar mai putea fi interesate să sponsorizeze naţionala. Parcă văd reclama: „Echipa României, somniferul numărul 1 în lume. Nu provoacă dependenţă, nici efecte adverse, după cinci minute căscatul e garantat”.

Ultima găselniţă mirceasandiană pentru a crea iluzia seriozităţii şi a reconstrucţiei este obiectivul pe termen foarte lung. Hagi ar fi avut ca obiectiv calificarea la Euro 2016. De ce nu la Euro 2032? Am fi câştigat timp pentru organizarea de trialuri în maternităţi şi în băncile de spermă, în scopul identificării viitorilor titulari. Sau poate, cine ştie?, aşteptăm să se inventeze călătoria în timp, iar „Dom’ profesor” Mircea Rădulescu să fie trimis în 2072 să culeagă informaţii despre fotbalul din Faroe.

Obiectivul numărul 1 al fotbalului românesc e însă unul pe termen foarte scurt: organizarea unui meci de retragere pentru cuplul Mircea Sandu – Dumitru Dragomir. Ceilalţi farsori cocoţaţi în conducerile cluburilor măcar se falimentează singuri, cei doi o fac cu întreg fotbalul, folosind cu profesionalism acel amestec de nepricepere, dezinteres şi rea voinţă specific marilor distrugători.

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Cartea poate fi găsită în librăriile clasice sau în cele online, de pildă AICI (unde poate fi comandată prin poştă şi din afara României), AICI (cu 25% reducere), AICI (10% reducere) sau AICI (10% reducere).

Omul care n-a fost aici

Să-l condamnăm pe Chivu? Ar fi o nedreptate. În spatele acestei maladii de absenţe, retrageri, dezertări şi pitulări se află o veşnică şi prea puţin utilă prezenţă. Fotbaliştii şi antrenorii naţionalei, mai buni sau mai răi, au făcut ce-au putut. Au jucat, au îndurat glume şi huiduieli, au suferit la acestea, au fost schimbaţi ori s-au retras. Înainte însă de a-l judeca pe cei de pe punte, ar trebui să-l căutăm pe amiralul care stă ascuns în cabină.

Cu un conducător care se transformă periodic într-o abstracţie, o echipă naţională nu se poate, în timp, decât abstractiza. Or, Mircea Sandu este un preşedinte care şi-a asumat o  singură misiune: de a fi reales de către cei pe care el i-a selectat în acest scop, al veşnicei reconfirmări. A fost omul potrivit doar să creeze senzaţia că se potriveşte unui loc pe care nu-l poate sfinţi. Aşa arată omnipotenţa celui nevrednic, nu face mare lucru într-un mod perfect. Mereu mi-a amintit de personajul lui Kevin Spacey din „Suspecţi de serviciu”: un om dirijând abil evenimentele din mijlocul lor, alunecând însă dibaci când treaba se împute, pentru a dispărea la momentul oportun.

Un conducător? Nu, un etern locţiitor, căci ajunge unde şi-a propus ţinându-i în loc pe ceilalţi. Gluma a devenit macabră atunci când toată suflarea fotbalistică a unui neam obsedat de ideea de a avea un compatriot în Olimp s-a bucurat la alegerea sa într-un comitet al puterii. Din acel moment, Naşul s-a înconjurat de un strat vâscos de mister, gros ca magiunul, din miezul căruia ne făcea cu ochiul: „Sunt aici şi fac multe pentru România, dar nu vă pot spune ce”. Adevărul e însă altul: echipa naţională a făcut mult mai mult pentru Mircea Sandu decât invers, fiind trambulina care, după ce l-a propulsat în sferele propuse, a rămas să vibreze inutilă peste băltoacă. Rolul şefului FRF nu era de a pune o pilă pentru fotbalul românesc la UEFA, ci de a construi, în 20 de ani, un fotbal care să nu aibă nevoie de pile.

Spre deosebire de cea a căpitanului din teren, scrisoarea deschisă a domnului Sandu adresată publicului român va rămâne mereu o foaie albă, iar dacă o va scrie vreodată, probabil va pune pe altcineva să o semneze. De aceea, aştept cu nerăbdare meciul său de retragere din sălile de şedinţe pe care le-a umplut exemplar. Mircea Sandu merită un stadion gol de recunoştinţă şi-l va avea, căci tribunele noii arene nu se vor umple prea curând la meciurile naţionalei, dacă vom mai strânge vreodată una.

P.S. Domnul Mircea Sandu îmi dedică un scurt drept  la replică aici. Îi dau dreptate: pentru a-i egala performanţele manageriale, ar trebui ca timp de zece vieţi să nu scriu o literă. În rest, fără niciun strop de ironie, îi doresc Domniei Sale multă sănătate.

P.P.S. Dragi prieteni, sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, vă invit la lansarea cărţii mele, intitulată “Câteva sfârşituri de lume”. Festivitatea va avea loc la standul Editurii Humanitas de la Bookfest. Vă aştept!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu