Unde sunt echipele mici? Acasă.

Cu ocazia Campionatului Mondial, le urez tuturor fotbaliștilor și oamenilor de fotbal din România un călduros „Strømsgodset!”

Costa Rica are mai puțin de un sfert din suprafața României și proporția se menține în ceea ce privește populația. Unde e acum Costa Rica, din punct de vedere fotbalistic? În optimile Campionatului Mondial. Unde e selecționata României? Unde a fost mai mereu. Acasă. Continue reading →

Aşteptându-l pe Messi

Dacă FRF ar organiza o căsătorie, mireasa nici n-ar mai trebui furată, căci mirele s-ar întâlni cu ea tocmai la Nunta de Aur. Dacă ar pregăti lansarea unei navete spaţiale, aceasta ar fi aşezată cu vârful în jos. Presupunând totuşi că situaţia s-ar remedia în timpul numărătorii inverse, imediat după aprinderea cu torţa a motoarelor, din mijlocul organizatorilor s-ar auzi un urlet: „Băăă, am uitat să le dăm băieţilor sacoşa cu sandvişuri!”.

Da, Naţional Arena este un important şi necesar pas înainte, ţinând cont că meciul lui Bute a fost organizat într-un borcan, iar concertele se ţin la Sala Palatului, unde basul vibrează ca bormaşina vecinului. Românii s-au săturat însă ca orice lucru firesc să le fie prezentat drept un cadou zvârlit din milă, purtând la vedere semnătura unui ctitor. De aceea, e bine ca şi primarul general, şi Mircea Sandu să ştie: de se vor tăia panglici, printre artificii şi urşi dansatori, de se vor recita poezii la centru, huiduielile încasate de Elena Udrea la Romexpo vor fi, prin comparaţie, un strănut.

Asta înseamnă organizarea făcută pe cel din urmă centimetru al ultimei sute de metri. Când s-a lansat fan clubul echipei naţionale (de fapt, un fel de „fun club”), conferinţa de presă a semănat cu o petrecere-surpriză pentru nepoţii lui Mircea Sandu, la care au fost aduşi „domnii de la Holograf şi domnii Răzvan şi Dani”. „Toate acuzaţiile care s-au adus şi se vor mai aduce vor trebui dovedite”, aşa stă scris în comunicatul prin care, culmea!, FRF îşi cere scuze publicului pentru proasta organizare. E de parcă naşul mare s-ar afla în proces cu invitaţii, prezentaţi ca nişte cârcotaşi profesionişti, cu plicuri prea subţiri. Or, lucrurile sunt simple, numai nepricepuţii le complică. Avem un stadion, unde omul vrea să stea alături de prieteni sau de rude. Pentru asta, nu e suficient să cumpere bilete, ci trebuie să dea mailuri, să se agite, să dovedească, să solicite, să precizeze. Se întâmplă de parcă FRF organizează o ediţie festivă a emisiunii „Surprize, surprize”, cu familii reunite în mod neaşteptat, în minutul 90+34. Spectatorii vor face valuri pe toată durata partidei, strigând însă nu „Hai România!”, ci „Violetooo, unde eşti?” sau „Gică, mă vezi prin binoclu?”.

Ce aşteaptă, de fapt, spectatorii? În principiu, să-l vadă pe Messi, fiind convinşi că pe Tănase vor mai avea ghinionul să-l urmărească. Or, taman asta e marea incertitudine printre atâtea false certitudini ale unui preşedinte depăşit. Dacă pe 10 august Lionel va fi absent, Mircea Sandu, în afara faptului că ar anunţa o economie de 200.000 euro, i-ar trage de urechi pe plătitori: „De ce n-aţi trimis mailuri în care să ne spuneţi că-l vreţi pe Messi?”.

Circul organizat pe banii noştri

FRF, ca stat în stat, e greu de controlat fiscal. Dar cluburile de fotbal?

Simptomul cel mai clar: orice ieşire a echipelor româneşti în Europa e tragică. Echipe de tradiţie fentează, sub diferite forme şi către diferiţi beneficiari, plăţile. În ultimele patru ediţii de campionat, clasamentul a fost stabilit la masa verde. Arbitrajele sunt la pământ şi buletinul medical ar putea continua la nesfârşit. Mai întunecat decât prezentul e doar viitorul.

Deocamdată, soluţia judecării cazurilor Timişoara şi Bistriţa de către TAS este perfectă pentru Sandu şi Dragomir, aceşti aşi ai amânărilor în propriul beneficiu. Ultimului i-a oferit şansa de a-şi juca rolul de apărător al echipelor incriminate, pentru a spune apoi: „Am încercat, dar nu s-a putut”. Lui Mircea Sandu i-a dat ocazia de a-şi reafirma puterea, spălându-se în acelaşi timp pe mâini. Spre deosebire însă de Naş, care e un iluzionist, Dragomir este un echilibrist. Puterea sa nu vine din sferele înalte, ci e condiţionată de capacitatea de a mulţumi o majoritate mereu volatilă, în care alianţele se fac şi se desfac iute. De aceea, armata de jurişti cu care se laudă veghează la aplicarea perfectă a unor legi vagi, proaste, incomplete.

Un manager bun ar fi sesizat că licitaţia de acum trei ani s-a sprijinit pe o bulă şi ar fi încercat să crească valoarea reală a produsului, care acum rezistă doar prin tragicele scălâmbăieli ale clovnilor. Dragomir mai are însă o problemă. Mare. Dacă Timişoara şi Craiova dispar din Liga 1, aproape un sfert dintre iubitorii de fotbal din România îşi vor diminua drastic interesul pentru competiţie. Astfel, orice manager de post TV interesat să cumpere restul pachetelor va aştepta să vadă mai întâi cât de vandabil e produsul. Fără o nouă bulă, defilarea gnomilor pe micile ecrane, unde îşi exhibă cocoaşele şi bubele, va deveni insuficientă pentru captivarea maselor.

Un lucru important a trecut însă neobservat în tămbălăul ultimelor zile: în CEx se votase ca datoriile cluburilor la stat să nu constituie un motiv pentru neacordarea licenţei. Dacă, în cazul FRF, un control în adevăratul sens al cuvântului e foarte dificil, cluburile româneşti trebuie să respecte legislaţia naţională. Minciuna dragomiriană – „Fotbalul e singurul lucru care mai merge în ţara asta” – se susţine doar graţie unei anomalii: instituţiile fiscale nu intervin şi nu sancţionează, din interese electorale. Într-o ţară în care omul de pe stradă e jupuit de toate pieile, cele mai multe cluburi au datorii imense neachitate. Dacă această minciună va fi girată în continuare de către guvernanţi, însănătoşirea fotbalului – şi, poate, chiar a statului – va fi imposibilă.

P.S. Prieteni, cartea “Câteva sfârşituri de lume” este în librării. Ea poate fi comandată, şi e valabil şi pentru cei din afara ţării, de AICI. Ea mai este disponibilă AICI, cu 35% reducere. Librarie.net livrează şi în afara ţării, cu plata prin carte de credit sau PayPal (detaliile aflându-se AICI). Cartea mai poate fi cumpărată de către cei aflaţi pe teritoriul ţării de AICI (cu 10% reducere), AICI (cu 10% reducere), AICI, AICI şi AICI.

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Delete Mircea Sandu!

Sub conducerea sa, vom ajunge nu în urna a şasea, ci în recycle bin.

După două decenii în care, la adăpostul Generaţiei de Aur, s-a odihnit neobosit, preşedintele FRF a început să caute soluţii, cu piept bombat şi voce răsunătoare. Caraghioslâcul absolut îl reprezintă scrisoarea adresată federaţiilor din Spania şi Olanda, prin care solicită specialişti în fotbalul juvenil. Or, a-i aduce de-abia acum e ca şi cum ai angaja guvernante la casa de corecţie sau paznici într-un magazin golit de hoţi. În plus, orice program antivirus rulat acum va anunţa instantaneu că primul troian cuibărit în sistem e însuşi preşedintele FRF.

Sub conducerea celui care astăzi tună şi fulgeră, fotbalul românesc a ajuns o glumă pe tot mapamondul. În America de Sud, singura şansă de a învinge pe cineva era să căutăm un trib amazonian pentru care atingerea obiectului sferic din piele aduce şapte ani de ghinion şi să-l iniţiem în tainele dansului ritualic în jurul propriului portar. Acolo, magul Zicu putea să fie uns cu ulei şi dat în grijă fecioarelor din trib, iar victoria nu ne-ar fi costat decât nişte mărgele şi ghiuluri.

În scurt timp, selecţionata noastră va fi ofertantă numai pentru inaugurări de showroom-uri auto, botezuri, evenimente caritabile, petreceri de pensionare în ţările avansate. „Domnule Svensson, pentru cei 47 de ani petrecuţi în cadrul firmei noastre, v-am pregătit un ceas, o stropitoare şi … o miuţă cu naţionala României!!!”. Metoda ar mai aduce un ban la buget, căci în curând doar concernele producătoare de medicamente ar mai putea fi interesate să sponsorizeze naţionala. Parcă văd reclama: „Echipa României, somniferul numărul 1 în lume. Nu provoacă dependenţă, nici efecte adverse, după cinci minute căscatul e garantat”.

Ultima găselniţă mirceasandiană pentru a crea iluzia seriozităţii şi a reconstrucţiei este obiectivul pe termen foarte lung. Hagi ar fi avut ca obiectiv calificarea la Euro 2016. De ce nu la Euro 2032? Am fi câştigat timp pentru organizarea de trialuri în maternităţi şi în băncile de spermă, în scopul identificării viitorilor titulari. Sau poate, cine ştie?, aşteptăm să se inventeze călătoria în timp, iar „Dom’ profesor” Mircea Rădulescu să fie trimis în 2072 să culeagă informaţii despre fotbalul din Faroe.

Obiectivul numărul 1 al fotbalului românesc e însă unul pe termen foarte scurt: organizarea unui meci de retragere pentru cuplul Mircea Sandu – Dumitru Dragomir. Ceilalţi farsori cocoţaţi în conducerile cluburilor măcar se falimentează singuri, cei doi o fac cu întreg fotbalul, folosind cu profesionalism acel amestec de nepricepere, dezinteres şi rea voinţă specific marilor distrugători.

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Cartea poate fi găsită în librăriile clasice sau în cele online, de pildă AICI (unde poate fi comandată prin poştă şi din afara României), AICI (cu 25% reducere), AICI (10% reducere) sau AICI (10% reducere).

Jurnal latinoamerican

„Decolăm. Încercând să ne arate driblingul la care lucrează de cinci ani, Surdu se rătăceşte prin avion. Noi, veteranii, punem pariuri care e Matei, care-i Antal şi care-i Ţucudean, apoi jucăm fazan pe antrenori. Când ajungem la S, după vreo treizeci de nume, nea Emil ne face semne disperate, dar nu-l băgăm în seamă, fiind convinşi că repetă câteva indicaţii de pe margine.

În sfârşit, aterizăm şi mai facem o dată cunoştinţă între noi. Genială ideea de a mări forţa grupului prin prinderea pe piept a unor etichete cu numele fiecăruia! Luăm însă din greşeală în autocar doi băieţi de la bagaje. Nea Fane Iovan a fost foarte supărat, mai ales că timp de o oră le-a explicat schemele sale şi era încântat că băieţii îl aprobau. Brazilia e cu şase ore în urmă şi diferenţa de fus orar ne-a zăpăcit, doar Tănase se simte perfect, zicând că a reintrat pe bioritmul lui obişnuit. Pentru a mai prinde curaj, ne găsim porecle braziliene: Giurginho, Orosinho, Zico, ceea ce iar aduce confuzie în cadrul lotului.

Vin veşti proaspete din ţară. Bölöni n-a răspuns la bipul primit de pe număr ascuns de la Mircea Sandu, deci nu e interesat de naţională. De-abia aşteptăm să ştim care va fi noul selecţioner, mai ales că nea Fane şi nea Emil se ceartă care să iasă la margine în timpul meciurilor, să gesticuleze şi să urle către jucători. Cum niciunul nu cedează, antrenamentul oficial seamănă cu un concert Paraziţii. Exersăm totuşi câteva scheme viclene: mişcarea mingii la lovitura indirectă, degajarea, autul cu elan. Ciprian insistă că trebuie să fim un grup unit, deci profităm de repetiţia formării zidului pentru a lega noi şi noi prietenii. Nea Emil şi nea Fane vor să procedeze ca în fotbalul american: unul să antreneze apărarea, celălalt atacul. Din păcate, amândoi aleg defensiva, ceea ce e bine doar pentru Ciprian, care primeşte mai multă libertate şi dreptul de a posta pe Facebook în timpul partidei.

La plimbarea prin oraş, oamenii se apropie, ne dau bani, ne consolează, ne roagă să-i fotografiem. Încingem un 5 contra 2 cu doi copii, dar nu reuşim să le luăm mingea, apoi o miuţă cu câţiva pensionari supraponderali, miza fiind ca învinşii să-i care pe învingători în cârcă până la bere. Doctorul e supărat: după meci, tot lotul acuză dureri de spate. În cantonament, noi, veteranii, ne distrăm cu vechiul nostru joc: cine găseşte cea mai bună metodă de a fenta convocarea. Câştig eu, cu ideea de a-mi trece în dosarul de contacte FRF numărul lui Răzvan.

Dragă jurnalule, te las acum, căci suntem în tunel şi se trag la sorţi cine va primi tricoul lui Ronaldo şi care sunt cei trei care-l vor ţine pe Robinho. Pe curând!”.

P.S. Prieteni, cartea „Câteva sfârşituri de lume” este în librării. Ea poate fi comandată, şi e valabil şi pentru cei din afara ţării, de AICI. Pentru cei din România este disponibilă AICI (cu 25% reducere), AICI (cu 20% reducere), AICI (cu 10% reducere), AICI, AICI şi AICI. Dacă primul tiraj – care a fost, din câte ştiu, de 1.500 de bucăţi – se va vinde, cu siguranţă se vor mai trage câteva mii. V-am spus, prindeţi-o că zboară!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Cine sunt vinovaţii?

În ordinea apariţiei: Zavoda, Dobrin, Dumitru, Balaci, Hagi, Sabău …

E ca în filmele acelea cu spargeri de bancă în care membrii bandei, după consumarea loviturii, pleacă în tăcere fiecare pe drumul său, iar în urmă rămâne o gaură mare, din care iese fum. De pildă, Mircea Sandu a domnit peste fotbalul românesc cam cât a făcut-o tizul lui zis „cel Bătrân” în Ţara Românească. Spre deosebire însă de marele înaintaş istoric, care pârjolea doar temporar teritoriul stăpânit spre a se retrage apoi tactic, liderul FRF nu se retrage, iar domeniul peste care tronează e distrus pentru mulţi ani. Problema realegerii lui Mircea Sandu în Comitetul Executiv UEFA s-a pus, din start, greşit. Naşul nu a pătruns în înaltele structuri pentru a ajuta naţionala României cu o vorbă bună ori cu un arbitru milos, iar acestea oricum ar fi fost doar false soluţii. De mulţi ani, echipa naţională există doar pentru ca Sandu să aibă o justificare pentru prezenţa în diferite comisii şi comitete.

Aşa merg lucrurile. Băieţii se strâng, antrenorul împarte maiourile galbene şi pe cele roşii pentru un joc de-a latul terenului. Ghicim câteva sfaturi, dar ele pot fi la fel de bine şi pantomimă, aidoma celor ce se petrec în cele 90 de minute oficiale. Putem trece de Bosnia doar dacă îi excomunică Papa de la Nyon şi de Luxemburg numai dacă băncile şi restaurantele lucrează în ducat peste program, iar jucătorii nu primesc liber să vină la lot. Acum, toate aceste acţiuni – că meciuri nu le putem spune – ale reprezentativei au acelaşi ecou ca anunţurile umanitare care circulă pe mail sau pe Facebook. „Răzvan este un băieţel de 42 de ani care suferă de o afecţiune ereditară: inventarea duşmanilor imaginari. Poţi şi tu să-l ajuţi donând nervi, bătăi de inimă, ani din viaţă”.

Trist e şi ce se întâmplă cu Chivu. A venit, a anunţat că s-ar putea retrage după aceste preliminarii, a plecat. Or, nu Gabriel Torje era cel indicat să-şi demonstreze în public elocinţa spastică. Omul care a apărut în mai multe reclame decât Mihaela Rădulescu şi Florin Piersic la un loc ar fi trebuit să părăsească ficţiunea băutului de bere cu suporterii-actori şi să le explice fanilor reali ce s-a întâmplat în acest ultim deceniu în care a avut banderola pe braţ.

Cum nimeni n-a fost prezent la tragerea încă unei linii peste o calificare, să conchidem: problema echipei naţionale nu e prezentul, ci trecutul. Aici trebuie să lucreze timpul care trece degeaba şi aliaţii săi din conducerea FRF: la a face uitate nu atât meciurile şi calificările de demult, cât o stare de spirit care unea tribuna şi gazonul. Adevăraţii vinovaţi sunt Dobrin, Balaci sau Hagi: ei ne-au arătat că în România se poate juca fotbal, pregătindu-ne astfel pentru un viitor care n-a sosit niciodată.