La capătul saltului, când a pus piciorul pe sol, l-a simţit plin cu aer şi, instantaneu, durerea i-a dus sângele în punctul de fierbere. Complicatele mecanisme ale genunchiului se defectaseră, fisurând şi fragila cupolă a rotulei.

Episodul s-a petrecut la Olimpiada din 1976, de la Montreal, în timpul concursului masculin de gimnastică pe echipe. În momentul accidentării suferite la sol, Fujimoto ştia că, pentru a învinge puternica reprezentativă a URSS, echipa sa avea nevoie de toţi cei şase componenţi. “Un singur lucru era de făcut: să uit durerea”, a povestit, deci s-a urcat pe calul cu mânere ca un cuceritor ce-şi ia în primire castelul. Nota a fost mare – 9,5 -, însă urmau inelele şi o aterizare mult mai grea.

Ultimele imagini ale exerciţiului îi redau chipul alb-cenuşiu, centru pulsatil al unui trup înfăşurându-se în jurul inelelor, ca un pilot kamikadze luptându-se cu pierderea combustibilului. La aterizare a simţit, probabil, durerea copacului muşcat de topor, gata să se se prăbuşească, dar el s-a înclinat uşor, apoi a încremenit pe covor, înălţându-şi braţele spre public. Pe figură nu a urcat decât o încruntare, aproape inobservabilă de la distanţă, ca o picătură de sânge căzută pe cămaşă. La fel arăta şi steagul care, ceva mai tîrziu, s-a înălţat primul către tavanul sălii.

Riscând să rămână olog, Shun Fujimoto a obţinut cea mai bună notă din viaţa sa la inele – 9,7 -, care a contribuit la cea mai strânsă victorie din istoria întrecerii olimpice pe echipe. “Cum a reuşit să facă răsuciri, salturi şi aterizări în acele condiţii e dincolo de înţelegerea mea”, a declarat unul dintre medicii care l-au consultat.

Mulţi ani mai târziu, întrebat dacă ar repeta această faptă, Shun Fujimoto a răspuns simplu: “Nu”.