Ucid SMS-urile comunicarea?

Scheletul unei conversaţii

de Elena Georgescu

SMS-ul e o formă de adaptare la ritmul de viaţă din ce în ce mai accelerat, în care orice gen de mesaj trebuie transmis şi asimilat rapid. Reprezintă o comprimare din toate punctele de vedere: un număr mic de cuvinte, de cele mai multe ori ciuntite, un conţinut sec şi o stare emoţională sugerată prin două semne de punctuaţie.

Faţă de discuţia “ochi în ochi”, telefonul a deposedat comunicarea de vederea celui care vorbeşte şi de posibilităţile de expresie ale limbajul trupesc. SMS-ul readuce comunicarea în domeniul vizibilului, sărăcind-o însă la maximum. Tonul şi inflexiunile vocii au dispărut, rămâne doar scheletul unei conversaţii. E ca şi cum la Luvru ai înlocui Gioconda cu un emoticon zâmbăreţ şi ai pretinde că nu e nicio diferenţă, pentru că, în fond, ambele redau un surâs.

Acţiunile pe care le facem în mod repetat pot influenţa însă modul în care ne raportăm la mediu. Folosind din ce în ce mai mult comunicarea prin rămăşiţe de cuvinte şi mesaje seci, e foarte posibil ca acesta să devină singurul limbaj pe care-l stăpânim. Mai ales în cazul unui copil, limitarea limbajului – ca îngustare a spectrului de teme şi de senzaţii descrise, dar şi a vocabularului – încetineşte dezvoltarea mentală.

Deocamdată, se spune că SMS-urile reprezintă numai prescurtarea unui limbaj. Va mai fi însă aşa şi peste 10 ani? Dacă un individ nu va stăpâni acel limbaj dezvoltat, ci numai comunicarea din buricul degetelor, se va mai putea vorbi de o prescurtare?

Poşta rapidă

de Adrian Georgescu

SMS-ul ucide comunicarea? Soţia mea glumeşte. Nu cunosc crimă mai mare la adresa comunicării decât o conversaţie de două ore la telefon, specie epică orală în care, de obicei, femeile excelează. Poţi ţine minte, după două zile, măcar un singur subiect abordat într-o astfel de discuţie?

Micile mesaje de pe ecranele telefoanelor nu distrug misterul comunicării. Dimpotrivă. Ce mijloc de aţâţare a interesului e mai bun pentru cei care flirtează decât cuvintele puţine şi, mai ales, cele lipsă, care doar se ghicesc? Apoi, fiecare SMS e o mică surpriză plăcută. De câte ori telefonul meu sughite, de-abia aştept să văd cine şi ce mi-a scris. Nimeni nu trimite un SMS ca să îţi dea o veste proastă, în cel mai rău caz e puţină publicitate de la compania de telefonie.

Această metodă de comunicare îţi permite să rămâi în contact cu lumea şi în situaţii în care dai telefonul pe „mute”, cum ar fi când eşti într-o şedinţă ori la cinematograf. Iar, spre deosebire de comunicarea prin viu grai, mai ai timp, în timp ce editezi mesajul, să reflectezi dacă e bine să-l trimiţi.

SMS-ul nu va înlocui convorbirile telefonice, aşa cum nici acestea, după ce invenţia lui Bell s-a răspândit în lume, nu au scos întâlnirile sau vizitele din viaţa noastră. Când a apărut telegraful, oamenii nu şi-au pus problema dezumanizării, nici nu au renunţat la a mai scrie scrisori, ci s-au bucurat că au la îndemână un alt mijloc, mai rapid, de a comunica. Aşadar, de ce ne speriem?

2029

Stăm la televizor, aşteptând să se întâmple ceva. Au fost interviul cu Defuncta-porno, emisiunea în care analistul-acrobat a prezentat starea naţiunii conectat la aparatul de şocuri electrice şi reportajul de la lansarea albumului cu Sexy Zoofila. Continue reading →

Sunt OK relaţiile sentimentale dintre şefi şi subalterni?

Ori, ori

de Elena Georgescu

Un judecător nu poate judeca un proces în care e legat de una dintre părţi, un poliţist nu poate ancheta un caz în care este implicat sentimental, un psihoterapeut nu are voie să aibă o legătură afectivă cu pacientul.

Din acelaşi motiv, fără să-şi dorească controlul asupra vieţii private a lucrătorilor, multe companii descurajează sau interzic relaţiile amoroase între doi angajaţi, când unul este şeful direct al celuilalt. Este vorba de asigurarea obiectivităţii şi a unor relaţii corecte de serviciu, care constituie tocmai una dintre principalele obligaţii ale unui manager.

Să presupunem totuşi că se întâmplă. Oricât de discreţi ar fi cei doi, tot se va afla şi, din acel moment, fisura e creată. Managerul va pierde brusc o mare parte din capitalul de încredere şi de respect cu care este investit de subalterni, în timp ce perechea sa va fi privită ca un intrus de către colegi. Chiar dacă şeful va rămâne corect şi obiectiv, el nu va mai putea aplica o măsură disciplinară unui angajat fără ca respectivul să se simtă discriminat.

Pentru acest gen de întâmplări există întotdeauna o rezolvare: unul dintre cei doi poate fi mutat în cadrul companiei astfel încât existenţa profesională şi cea privată să nu interfereze. Să nu uităm că şi viaţa de cuplu poate fi afectată dacă unul s-ar afla, la serviciu, într-o poziţie superioară celuilalt. Nu ar mai exista relaţia armonioasă de “acasă”, ci prelungirea schemei de la serviciu. Cum să-i spui şefului care te-a muştruluit acum o oră “spală şi tu vasele!”?

Luceafărul modern

de Adrian Georgescu

Dragostea nu e în fişa postului. O spune şeful de la resurse umane, noul sfânt care stă la porţile locului de muncă şi împarte lumea în două. Acesta e principiul schizoid al corporatismului: acasă eşti cum vrei tu, la serviciu cum vrem noi.

Pe de-o parte, compania organizează teambuilding-uri – noua formă de tabără PTAP pentru angajaţi -, deoarece oamenii care se cunosc şi în particular lucrează mai bine împreună. Pe de altă parte, interzice o relaţie sentimentală între două persoane aflate în relaţie de subordonare. Fostele graniţe între clase sociale sunt acum trasate între nivelurile organigramei: şeful trebuie să fie un Big Brother inaccesibil, lucid şi imparţial.

Ne preocupă drepturile animalelor de a nu fi chinuite, restrângem însă dreptul fundamental al omului de a iubi pe cine i se întâmplă să iubească. Aceste măsuri nu protejează însă angajaţii de favorurile nemeritate de care ar beneficia „amanta şefului”, ci fereşte instituţia de microbul neplăcut al dragostei, un sentiment subversiv care pune în pericol mult mai importanta etică a muncii. Astăzi, Eminescu ar scrie „Luceafărul” despre un manager ce străbate etajele intermediare pentru a sta la taclale cu o subalternă.

Marile pericole nu sunt discriminarea, hărţuirea sexuală sau tratamentul preferenţial de la serviciu, ci mai degrabă singurătatea, uscăciunea interioară şi lipsa comunicării. Măsura tuturor lucrurilor nu mai e omul, ci persoana juridică, pentru că profitul firmei a devenit mai important ca viaţa, a ta, a lui, a ei, a oricui.