in Recomandări

5 filme foarte bune bazate pe conversații

Sunt acele pelicule rare în care accentul nu se pune atât pe acțiune, cât pe dialog și pe dilemele filosofice abordate, mai apropiate de teatru decât de film. Iată câteva dintre cele care mi-au plăcut foarte mult.

The Sunset Limited – 2012. Într-o noapte, Black (Samuel L. Jackson), lucrător în stația de metrou Sunset Limited, îi salvează viața lui White (Tommy Lee Jones), care voia să se sinucidă. În apartamentul primului, cei doi se contrazic apoi în legătură cu motivele pentru care merită să trăiești. Credincios fiind, Black vrea să-l împiedice pe White să repete gestul. Tensiunea crește gradat, iar dialogul și jocul sunt fără cusur.

Este un film regizat de Tommy Lee Jones după o piesă scrisă de către unul dintre scriitorii mei favoriți, Cormac McCarthy. 

Az ötödik pecsét (Cel de-al cincilea sigiliu) – 1976. În Budapesta anului 1944, sub dictatura lui Szalasi, un tâmplar, un ceasornicar, un vânzător de cărți și un cârciumar beau în localul de la subsol al acestuia din urmă. Într-o noapte, li se adaugă un străin în cârje. Ceasornicarul le pune o întrebare:”Dacă ați ști că veți muri în cinci minute și v-ați putea reîncarna doar în două personaje, pe care dintre ele l-ați alege?”. Cele două personaje sunt Tomoceuszkatatiki, un monarh atotputernic și crud, și Gyugyu, un sclav care cândva și-a permis să zâmbească în prezența stăpânului și a fost pedepsit într-un mod cumplit.

În filmul lui Zoltan Fabri, dilema morală ipotetică avea să se transforme rapid într-una reală.

My Dinner with Andre – 1981. Doi prieteni, unul actor, celălalt regizor, se reîntâlnesc după câțiva ani în care nu s-au văzut și iau masa împreună. Regizorul povestește multele și bogatele experiențele prin care trecuse în tot acel răstimp, cu alți regizori și echipe celebre, preoți budiști, călătorii în Deșertul Sahara, piese experimentale montate în pădure ori o reprezentație în timpul căruia el însuși fusese îngropat de viu. Cei doi se contrazic despre necesitatea de a avea (sau nu) un scop în viață, despre cum ne agățăm de siguranța adusă de niște obiecte, despre rolul rugăciunii în descătușarea spiritului, despre dorința de a ne întocmi biografii și despre multe altele, unul cu siguranța de sine a celui care și-a găsit calea, celălalt cu modestia omului lipsit de scopuri mărețe.

Pe când căutau un regizor, autorii scenariului și actorii principali Andre Gregory și Wallace Shawn au fost sunați de către celebrul Louis Malle, care s-a oferit să regizeze el pelicula. Filmul s-a turnat într-un hotel neîncălzit, pe timpul iernii, iar membrii echipei foloseau cămăși de corp, izmene și pături electrice pentru a-și menține temperatura corpului.

Marele critic Roger Ebert a povestit: “Cineva m-a întrebat zilele trecute dacă pot numi un film din care clișeele să lipsească cu desăvârșire. M-am gândit un moment, apoi am răspuns: My Dinner with Andre.”

Atenție, nu e un film pentru toată lumea! S-ar putea să-l închideți după 10 minute ori s-ar putea să vă îmbogățească viața.

The Man from Earth – 2007. Este un bun exemplu despre cum se poate face un film bun cu doar 200.000 de dolari. O petrecere de despărțire pentru un profesor ia o turnură neașteptată, când respectivul le dezvăluie prietenilor strânși să-l celebreze că e mai bătrân decât credeau, cam la 14.000 de anișori. Dacă vă gândiți că este un SF ori o peliculă în genul Highlander, vă înșelați: e un film delicat și surprinzător, care atinge multe teme importante, precum religia sau moartea. A fost filmat cu doar două camere, neprofesionale.

Jerome Bixby a conceput în mare scenariul în anii ’60 și l-a terminat pe patul de moarte, în 1998.

Coffee and Cigarettes (1986 – 2003). Operă de geniu a lui Jim Jarmusch, o serie de viniete cinematografice, lungi de doar câteva minute, având ca pretexte și companioni drogurile social acceptate – cel puțin pe vremea aceea. Dialogurile sunt absurde și trăsnite, uneori improvizate, de un farmec extraordinar. Primul episod, în 1986, cu Roberto Benigni și stand-up-comediantul Steven Wright, este despre frica de dentist. Al doilea, din 1989, este cu o soră și un frate sâcâiți de un chelner (Steve Buscemi). Al treilea – favoritul meu – este din 1993, cu Iggy Pop și cu Tom Waits. Printre altele, Tom îi povestește lui Iggy cum a întârziat pentru că a fost nevoit să-i facă unui copil o traheotomie cu un pix. Cei doi, proaspăt lăsați de fumat, decid apoi să mai pufăie: „Acum, că ne-am lăsat, putem să mai aprindem câte una”. Se pare că tot dialogul lor a fost în întregime improvizat.

În 2003, Jarmusch a mai adăugat opt episoade, în care apar, printre alții, Alfred Molina, Steve Coogan și Cate Blanchett, în dublu rol.

Dacă mai știți astfel de filme, vă rog dați-mi și mie de știre!

Spune-ți părerea!

26 Comments

  1. Am văzut “My dinner with Andre”, și într-adevăr este cel mai non-cinematic film existent cred :). Dar discuția dintre cei 2, de fapt ceea ce povestește regizorul, este o parabolă excelentă care încearcă să trezească vesticii adormiți …

  2. @Val Busu:

    Mie îmi place și altceva: te ține. Nu știu cum, dar te ține. Bine, ești și surprins cum de nu fac nimic altceva decât să vorbească :)

  3. Salutare,

    ‘Sleuth’ – un film cu 2 personaje. Prima versiune a aparut in 1972. Au jucat Laurence Olivier si Michael Caine.

    In cea de-a doua, aparuta in 2007, au jucat acelasi Michael Caine si Jude Law. Eu am vazut doar versiunea din 2007, in care M. Caine il joaca pe Andrew. In prima versiune il interpretase pe Milo, celalalt personaj. De vazut, neaparat! :)

    ‘Before sunrise’, ‘Before sunset’, ‘Before midnight’ cu Julie Delphy si Ethan Hawke, in regia lui Richard Linklater. Pe ultimul nu l-am vazut, pe primele doua, da, sunt delicioase :)

  4. Remus:

    Mi-a plăcut un pic mai mult primul Sleuth. Al doilea e bun, dar au vrut să-l facă un pic mai atractiv pentru publicul de azi. Senzația de pândă și de pisică și soarece e parcă mai pregnantă în primul. Și e Sir L acolo :)

  5. Poimaine vine Man United la Anfield si tie iti arde de filme cu conversatii…

  6. Buried, cu Ryan Reynolds, se pune?

    De asemenea…”ii batem”…fara Mane?!